Timpul și spațiul universului românesc literar

Pentru ideea importanței coordonatelor temporale și spațiale în literatură, opiniile lui M. Bahtin sunt un reper major și fertil. În concepția lui M. Bahtin, configurațiile spațio-temporale se unifică în cronotop, concept de bază al analizelor sale privind literatura europeană, definit drept “conexiune” a două noțiuni al căror caracter este “indisolubil”. Conceptul este utilizat în sfera creației literare parțial ca o “metaforă”: “Vom numi cronotop (ceea ce în traducere ad-litteram înseamnă <<spațiu-timp>>) conexiunea esențială a relațiilor temporale și spațiale, valorificată artistic în literatură. Acest fenomen se folosește în științele matematice și a fost introdus și fundamentat pe baza teoriei relativității (Einstein). Pe noi nu ne interesează sensul special pe care îl are în teoria relativității, noi îl vom prelua în teoria literaturii aproape ca pe o metaforă (aproape, dar nu întru totul); pentru noi este important faptul că el exprimă caracterul indisolubil al spațiului și al timpului (timp ca cea de a patra dimensiune a spațiului). Noi înțelegem cronotopul ca ca o categorie a formei și conținutului (s.n.) în literatură (nu ne vom referi aici la funcția cronotopului în alte sfere ale culturii).”

Preluat din teoria relativității, el presupune, așadar, valorizarea timpului ca dimensiune a spațiului, între cele două elemente stabilindu-se relații de “intersectare” și de “contopire” ce fac necesară abordarea lor drept o unitate: “În cronotopul literar-artistic are loc contopirea indiciilor spațiale și temporale într-un ansamblu inteligibil și concret. Timpul, aici, se condensează, se comprimă, devine vizibil din punct de vedere artistic; spațiul însă se intensifică, pătrunde în mișcarea timpului, a subiectului, a istoriei. Indiciile timpului se relevă în spațiu, iar spațiul este înțeles și măsurat prin timp. Intersectarea și contopirea indiciilor constituie caracteristica cronotopului artistic.”

Dintre cele două categorii, timpul este considerat de Bahtin ca preeminent, dar, ceea ce relevă importanța cronotopului este faptul că, departe de a fi doar un “cadru” al operei, el creează și o anumită imagine a omului, deci are o semnificație antropologică. El valorizează umanul, îl evidențiază în ceea ce el are specific: “[ ] în literatură, timpul constituie principala bază a cronotopului. Cronotopul, ca o categorie a formei și a conținutului, determină (într-o măsură considerabilă) și imaginea omului în literatură; această imagine este esențialmente cronotopică.” În ceea ce privește relațiile temporale și spațiale din Baltagul, timpul evenimențial, la care se raportează personajele, se plasează între două mari sărbători creștine, având corespondent în calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru - 26 octombrie) “încheie” vara și desfrunzește codrul, iar Sângeorz (Sfântul Gheorghe - 23 aprilie) readuce codrul la viață și alungă iarna. Este evident că cele două anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic în ciclul viață-moarte, la care se raportează nu numai natura, ci și individul. Acest timp evenimențial, profan are ca fundal timpul mitic, simbolic, arhetipal. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu “drumul spre iarnă”, adică spre moarte. La polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârșit ritualul integrării, pentru o renaștere într-o altă “primăvară”.

Sadoveanu sugerează discret aceste valențe simbolice ale determinărilor temporale. Sub aparența unor gesturi inserate în cotidianul lipsit de dimensiune metafizică, romanul conține fluxul aluvionar al rezonanțelor simbolice, precum această dualitate iarnă - primăvară, moarte - viață.

Spațiul epic are, de asemenea, valențe care îmbină planul real cu cel simbolic. Structurile antropologice ale imaginarului relevă opoziții semnificative între spațiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului, și spațiul degradat al văii. Cititorul este purtat printr-o geografie reală - Dorna, Bistrița, Piatra, Broșteni - în care cea ficțională se integrează firesc.

Meditând la cele două lumi, cea a muntelui, cunoscută ei, și cea a câmpiei, Vitoria trasează nu numai două toposuri opuse, ci și două moduri de a trăi; un cronotop al muntelui și unul al șesului, o lume a tiparelor arhaice și o alta, în schimbare și evoluție. Pe de o parte, ea apreciază existența unor legi ale prezentului, care să dea certitudine faptelor umane, inserându-le unor norme ale altei “orânduieli”, cea modernă. S-ar cunoaște astfel drumurile păstorilor, tranzacțiile acestora și, mai ales, răufăcătorii și-ar primi cu promptitudine pedeapsa:

Perimetrul montan este sustras civilizației curente („la noi nu este nici primar nici jandar”), dar, de asemenea, refractar intruziunilor; este un spațiu defensiv, un spațiu care continuă un mod de viață ancestal, iar oamenii „țin la călindarul cel vechi de la începutul lumii.” Elementele de progres material nu inspiră încredere, nu trezesc reale curiozități și nici nu sunt percepute ca factor de civilizație, ca și cum ar fi specifice altei lumi și nu ar intra în sfera existențială a muntenilor. Trenul este „ceva nedeslușit”; telefonul înseamnă a vorbi „pe sârmă” și nu pare a fi decât un semn malefic, iar cine apelează la el comite un păcat; nu este admis „valțul nemțesc”, iar apelativul „domnișoară” primit de Minodora de la tânărul care o place „e cuvânt de rușine” Tabuurile sunt invocate ca porunci inviolabile ale comunității. Cine nu respectă cutumele de generații va fi exemplar pedepsit și se va discredita printre ai săi.