O mică monografie a aromânilor

FĂRȘEROȚI, MOSCOPOLENI ȘI MUZĂCHEARI - O

MICROMONOGRAFIE A AROMÂNILOR

“Posedat de dorința de a cuprinde cât mai mult din mirajul drumurilor care pleacă și vin, amenințat de destrămare și pierdere de sine ca orice individ politrop, pe scena istoriei aromânului i-a venit rolul de a interpreta o infinitate de personaje, transparența și simplitatea ființei sale interioare, dublată de o rară energie, suportând greutatea oricărei deghizări” (Irina Nicolau).

“Situați la confluența dintre Orient și Occident, moștenitori ai unor culturi care și-au revendicat și disputat influența în Peninsula Balcanică, românii sud-dunăreni au trăit momente de măreție, de eroism, dar și de tragism” , urmând destinul popoarelor relativ minore, nevoite să supraviețuiască într-o zonă europenă puternic influențată. Evenimente istorice ce s-au întins pe durata a două milenii au marcat evoluția lingvistică și spirituală a popoarelor romanității balcanice, reprezentată de grupurile entice românești (aromâni, dacoromâni, meglenoromâni, istroromâni), unele dintre ele fiind în prezent amenințate de dispariție într-un timp relativ scurt.

Românii de pe ambele părți ale Dunării, au păstrat conștiința unității și a descendenței lor, conservând-o în numele etnic pe care l-au adoptat. Latinescul romanus “roman” a devenit, dialectal, români (rumâni) în daco-română, ar(u)mâni în aromână și rumăni, rumeni în istroromână. Singurii care l-au pierdut au fost meglenoromânii, asemenea unora dintre aromâni și istroromâni, care au adoptat denumirea dată de popoarele în mijlocul cărora trăiesc. “Germanicul Walh, desemnând inițial toți romanicii, a fost împrumutat și adaptat de slavi, bulgari, greci, unguri, turci, creând un etnonim exclusiv românilor, redat în românește prin vlahi sau valahi, individualizând neamul românesc între popoarele romanice, acest fapt marcând sfârșitul etnogenezei poporului român” .

De-a lungul câtorva câtorva veacuri și în condiții particulare de utilizare, din latina dunăreană (variantă a latinei vulgare, izolată de inovații și de influența latinei clasice, vorbită pe teritoriul provinciei Dacia în sec. IV-VI), se dezvoltă româna comună, un idiom folosit ca mijloc de comunicare de un însemnat număr de vorbitori, ce ocupau poziții vaste în stânga și în dreapta Dunării, mai exact “limba vorbită de stămoșii aromânilor, dacoromânilor, megleromânilor și istromânilor de azi, înainte ca orice legătură între ei să fi fost întreruptă” . Româna comună se plasează în timp din momentul în care latina vulgară își pierde unitatea, fărâmițându-se în limbile romanice de astăzi, când Dacia era izolată de lumea romanică occidentală.

Cele patru dialecte românești (dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna) sunt “rezultatul scindării românei comune prin desprinderea succesivă și deplasarea spre alte regiuni ale unor grupuri de vorbitori” . Prima atestare a grupului aromân în Pen.Balcanică îi aparține cronicarului bizantin Kendrenos, care semnalează prezența unor vlahi în nordul Greciei, între Prespa și Castoria, în anul 976. Aromânii s-au deplasat dintr-o regiune din apropierea Dunării și au coborât în zonele actuale (Grecia, Albania, Macedonia) începând cu secolul X. Procesul deplasării se va încheia prin sec. XII, când legăturile aromânilor cu românii de la nordul Dunării vor fi întrerupte în perioada influenței magiare.

Dialectul aromân (macedoromân, macedonean) este cel dintâi dialect român care s-a desprins de restul latine protoromâne (cel mai târziu în secolul IX), cel mai important din grupul sud-dunărean al doilea dialect ca număr de vorbitori (cca. 500 000) și singurul dialect român în care s-a dezvoltat o literatură cultă.

Aromânii sunt reprezentați astăzi în Peninsula Balcanică, cei mai mulți trăind masiv în Grecia, de-a lungul muntelui Pind, în Thesalia și Epir, în est sunt întâlniți în regiunea muntelui Olimp, iar spre apus, în regiunea muntelui Gramos, unde găsim marea ramură a aromânilor (g)râmusteni. În Albania se găsesc muzăkarii (câmpia Muzakia) și fărșeroții (regiunea Korcea). În fosta Iugoslavie, aromânii trăiesc în mase compacte la vest și nord-vest de Bitule (Bitola), dar grupuri răzlețe apar în toate orașele de la Belgrad spre sud, iar în Bulgaria aceștia nu formează grupuri omogene, dar sunt răspândiți în localități numeroase din vestul și sudul țării.

- Drăghicescu Berciu Adina (coordonator), 2012, Aromâni, meglenoromâni, istroromâni: aspecte identare și culturale, Editura Universității din București.

- Negrea, Ancuta, 2007, Noțiuni de dialectologie, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

- Neiescu Petre, 1997, Mic atlas al dialectului aromân, Editura Academiei Române, București.

- Sala Marius (coord.), 1989, Enciclopedia limbilor romanice, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

- Wald Lucia, Slave Elena, 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob?, Editura Științifică, București.

- www.aromanii.ro (accesat la data de 13.06.2016).