Mitul platonician

2. Introducere

Vremea miturilor, preistorie a filosofiei, este epoca în care mitul domnește în exclusivitate, fără a fi recunoscut ca atare. Conștiința umană se afirmă încă de la origine ca structură a universului, deci mitul este legat de prima cunoaștere pe care omul o dobîndește despre sine și despre ceea ce-l înconjoară. Mai mult decît atît, mitul este structura de bază a acestei cunoașteri.

În măsura însăși în care tinde spre raționalitate, gîndirea filosofică își justifică fiecare dintre afirmațiile sale în funcție de normele inteligibilității logice. Orice doctrină se prezintă astfel ca un corpus de adevăruri abstracte, valabile independent de spațiu și timp. Fiecare sistem reia în folosul lui lucrarea rațiunii și pretinde că o sfîrșește .

Mitologia este o metafizică primă, iar metafizica o mitologie secundă. Conștiința mitică realizează unitatea existenței concrete. Nu se pune problema de a pierde rațiunea, ci de a o salva. Miturile prezintă rațiunea în stare sălbatică, în timp ce filosofia preia și valorifică produsele rațiunii. Mentalitatea primitivă nu disociază natura de cultură. În experiența integrală a primitivului, răsăritul soarelui sau al lunii sunt evenimente de același ordin ca soarta unei bătălii ori ca succesul construcției unei ambarcațiuni. Pentru omul civilizat, cultura înseamnă omul adăugat naturii, omul care își exercită dreptul de a lua în posesie universul, refăcîndu-l după chipul său pentru a se instala mai bine în el. Omul din mit, pentru care a face înseamnă a reface, nu cunoaște decît o realitate globală, a cărei inițiativă radicală nu-i aparține și în care se asociază strîns natura și supranatura .

Deși blamat de filosofi, Homer, cel care a fost denumit părintele mitului va dăinui prin operele sale și va oferi un tipar canonic pentru ceea ce înseamnă mit. Unul dintre filosofii cei mai neclintiți de dorința de a-l desființa pe Homer, Platon, va folosi în operele sale modelul mitului. Lucrarea își propune să clarifice care este rolul mitului în gîndirea homerică și cu ce rol va fi folosit de Platon mai tîrziu, precum încearcă și să aducă în discuție polemicile dintre mit și rațiune, dintre mitul arhaic și cel didactic și dintre opera unui clasic al literaturii universale precum este Homer și a unui filosof precum Platon.

3. De la mit la filosofie în Grecia antică

3.1. Definirea conceptului de mit

Pentru vechii greci adevărul istoric era un adevăr consacrat de tradiție, adică se credea adevărat ceea ce înainte alții considerau adevărat. Generațiile care se succedau preluau totul de la înaintași. Atunci cînd exista povestirea despre ceva, acel ceva exista pentru că existența lui nu avea nevoie de nicio dovadă, simplul fapt că se povestea conferea realitate acelui ceva.

Mitul, deci, este o tradiție orală care spune adevărul pentru că altă explicație nu există și el va fi crezut adevărat și într-o epocă cînd apare controversa deoarece mitul vine din tradiție, iar tradiția este considerată întotdeauna adevărată. Pentru lumea antichității grecești, mitologia era un gen literar, popular, deci o literatură orală anterioară distincției dintre realitate și ficțiune, cînd elementul legendar era admis . Mitul nu poate fi explicat, dezvrăjit deoarece mitul se trăiește și re-trăiește în funcție de capacitatea de comprehensiune și de experiența auditorului. Lumea mitului este o lume închisă prin acces și deschisă prin sens. Nu oricine poate trăi sensurile profunde și multiple ale mitului și, mai ales, nu oricine are acces la acestea. Într-un fel sau altul, miturile au în centrul lor omul, ca narator, ca auditor, sau ca personaj.

Mitul este una dintre formele care asigură comprehensibilitatea lumii în care omul sălășluiește, fără a avea pretenția că poate determina ființa umană să „cunoască” lumea, ci numai pe aceea, accesibilă, de a o „înțelege”. Cu alte cuvinte, mitul nu vine pentru a explica ceea ce se întâmplă în jur, ci mai degrabă cu scopul de a aduce un argument pentru ordinea lucrurilor.

Mitul trebuie interpretat în cheia sacrului și a profanului pentru că relatează o istorie sacră , un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al originilor. Reîntoarcerea privirii către origini, către sursele primordiale este caracteristica esențială a mitului și șansa unei călătorii a omului într-un trecut care i se pare astfel mai apropiat prin recurgerea la mit.

Bibliografie primară:

- Buffiere, Felix, Miturile lui Homer și gîndirea greacă, traducere de Gh. Ceaușescu, Editura Univers, București, 1987.

- Homer, Odiseea, traducere de George Murnu, Editura Univers, București, 1971.

- Platon, Republica, traducere de Dumitru Vanghelis, Editura Antet, București, 2012.

- Vernant, Jean-Pierre, Mit și gîndire în Grecia antică, traducere de Zoe Petre și Andrei Niculescu, Editura Meridiane, 1995.

Bibliografie secundară:

- Collins, Derek, Heraclit , https://chs.harvard.edu/CHS/article/display/6743.12-heraclitus (accesat la data de 25.05.2019).

- Drimba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, ediția I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.

- Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, traducere din franceză de Brîndușa Prelipceanu, ediția a III-a, editura Humanitas, București, 2013.

- Gusdorf, Georges, Mit și metafizică, traducere de Lizuca Popescu-Ciobanu, Editura Amarcord, Timișoara, 1996.

- Muscă,Vasile, Filosofia politică a lui Platon, studiul - Filosofie și libertate. Mitul peșterii și condiția politicului la Platon - , Editura Polirom, Iași, 2006.

- Veyne, Paul, Au crezut grecii în miturile lor?, traducere de Bogdan Ghiu, prefață de Zoe Petre, Editura Univers, București, 1996.

- Vlăduțescu, Gheorghe, Filosofia legendelor cosmologice românești, Editura Paideia, București, 1998.

.