Liviu Rebreanu

1. Incadrare în hipercanon/contracanon/canon umbră

În primul rând canonul, cum afirmă Harold Bloom în cartea sa intitulată ,,Canonul occidental înseamna alegerea cărților pentru instituțiile de învățământ.

Canonul, termen religios la origine, a devenit o chestiune de alegere între texte aflate în continuă competiție pentru supraviețuire, indiferent cum am privi alegerea lor. Canonul literar reprezintă un set de norme, valori, principii în baza cărora se propun spre studiere cele mai memorabile opere, fiecare având o notă specifică. Harold Bloom dă o definiție a canonului foarte concisă, dar cu un substrat profund: „Canonul este, într-adevăr, un etalon de vitalitate, o normă care încearcă să schițeze incomensurabilul”

Câțiva partizani recenți ai așa numitului radicalism academic merg atât de departe încât sugerează că operele intră în canon datorită unor reclame de succes și campaniilor lor de publicitate.

Liviu Rebreanu devine un scriitor clasic/canonic mai ales fiindcă e un scriitor național. Acesta intră in hipercanon, deoarece are un capita simbolic uriaș, este prezent in viața noastră chiar și după moarte prin stăzile cu numele acestuia pe care le poartă, numeroasele instituții, etc. Acesta prezintă o creștere canonică în timp, se face remarcta prin operele sale încă studiate, lucru ce aduce un prestigiu mare autorului.

2. Aspecte canonice ale operei .

Apariția lui Liviu Rebreanu în literatură coincide cu un moment de răspîntie. Când în 1912, apare la Orăștie volum intitulat ,,Frământări”, realismul artistic și liric produsese aproape toate operele sale caracteristice.Cu puterile înceracte în chipul acesta, Rebreanu dăruiește literaturii noastre , în anii de după război, primele ei mari construcții epice. Realismul artistitic și liric se realizase în cadrul limitat al nuvelei și schiței.

Începutul anilor ’90 înregistrează încă un moment important în cercetarea operei rebreniene: cartea profesorului Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului126. Tragicul rebrenian, în concepția criticului clujean, „este de natură anamnetică și o <<înaintare cu spatele>>127 și, mai ales în Ion și Ciuleandra, e construit în “tiparele tragediei clasice”.

Cele mai studiate opere ale lui Rebreanu sunt Ion și Pădurea Spânzuraților. Despre ce se vorbea mai mult in romanul Ion era curajul de a coborî, fără iluzii și fără prejudecăți, în locul motivelor sufletești. Romanul Ion descrie o largă frească a vieții românești în Ardealul revenit, eposul permanenții lementului românesc în mijlocul unor înprejurări neprielnice, evocat însă nu în motivația ei eroică, ci prin înțelegerea resorturilor statornice ale sufletului țărănesc, lăcomia de pământ și senzualitatea robustă, afirmate prin șiretenie lipsă de scrupule, cruzime . Aspecte importante în roman sunt: hora, cum o descrie N. Manolescu „o hora a soartei”, „glasul pământului” și „glasul iubirii”. Romanul se remarcă prin principala temă a romanului ,,prezentarea problematicii pământului , în condițile satului ardelean de la începutul sec al XX, prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și consecințele actelor sale. Caracterul monografic al romanului orieentează investigația narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale prezente în Ion, cum ar fi obiceiuri legate de marile momente din viața omului (nunta, inmormântarea , nașterea), relații sociale generate de diferențele economice (stratificarea socială), sau culturale (universul țăranilor, universul intelectualității rurale), de altfel și relațile de familie.

Pentru Rebreanu, realismul este formula literaturii ,,tari”, răscolitoare, el deveine un analist al stărilor de subcoștiență, al învălmășelii lor de gânduri, al obsesiilor tiranice.

3.Receptare critică

Criticul E.Lovinescu apreciază că: ,,Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române și cum procesul firesc al epicei este spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultimă a scării evolutive” .Lovinescu susținea că Liviu Rebreanu aparține acelor generații care au creat o operă fecundă, proprie anilor 1915-1940, opera sa situându-se într-un domeniu de creativitate de proporții notabile, alături de romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu, romanul psihologic al lui Camil Petrescu și romanul cu proiecții proustiene al Hortensiei Papadat-Bengescu.

Eugen Lovinescu și George Călinescu, au ignorat tema tragicului, fiind preocupați de alte concepte, în măsură să adeverească propriile lor impresii și teorii privitoare la opera literară și evoluția ei în timp. Eugen Lovinescu, remarcând “soliditatea” revoluționară a

creației rebreniene, epicitatea realistă anti-lirică, reliefează “obiectivitatea”, în Ion, reușita explorării psihologice, de influență rusească, în Pădurea spânzuraților, experimental psihopatologic în Ciuleandra și viziunea “cinematografică” din Adam și Eva.

George Călinescu, afirmă că “Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreție liniștită”.Astfel de corolare metaforice, întemeiate, ce și-au avut rolul lor în momentul rostirii au pătruns rapid în straturile de receptare post-critică și, mai ales, în sfera didactic-școlărească, devenind “bunuri de folosință îndelungată”. Identificarea caracterului “epopeic” al operei rebreniene deschide căi de cercetare, dar le și închide pe altele. O abordare “monografică” a textului nu e, în mod uzual, coroborată cu problema conflictului interior, a raportului dintre sacru și profan sau a transcendentului.