Jean Caune - Cultură și comunicare

PARTEA ÎNTÂI: PUNCTE DE VEDERE TEORETICE.

1. LIMBAJUL CA FENOMEN CULTURAL.

În primul rând, trebuie să privim cultura ca pe un ansamblu de sisteme simbolice, în care un prim rang îl ocupă limbajul, deoarece el reprezintă fundamentul societății omenești, atât în planul identității, cât și în cel al evoluției sale. Astfel, limbajul aparține atât domeniului individualului, cât și socialului și nu se poate clasa în nicio categorie a faptelor umane.

Limba nu se confundă cu limbajul, căci acesta nu este decât o parte determinantă. Potrivit lui Ferdinand de Saussure, în interiorul limbajului se identifică limba, ca parte socială, exterioară individului și vorbirea, care reprezintă activitatea subiectului și îl individualizează. În plus, Saussure afirmă că limba este ”formă și non-substanță”, punând astfel accent pe relațiile dintre cuvinte și - în același timp - limba este un instrument de comunicare.

Prin limbă, individul și societatea se determină reciproc, iar prin actualizarea limbajului prin vorbire se instituie societatea și realitatea imaginară individuală.

Potrivit lui Edward Sapir, limba este un produs al vieții în societate, având anumite variabile: limba diferă de la o comunitate la alta și se modifică odată cu istoria acesteia; limba este transmisă din generație în generație; nu are sens decât pentru membrii grupului.

Atât societatea, cât și cultura sunt independente față de limbă. Emile Benveniste consideră că societatea este văzută ca o realitate istorică și culturală (societatea franceză, chineză, etc.) și că societatea apare ca o colectivitate umană, care este baza și condiția primă a existenței oamenilor.

De un secol încoace, cultura a fost definită ca obiect de cunoaștere, purtătoare de semnificații în manifestările sale diverse; aceste semnificații nu au valoare decât prin raportare la unitatea culturii.

În ceea ce privește dimensiunea globală a culturii, se poate spune că această dimensiune rezultă mai ales din interacțiunile între modurile de gândire, mijloacele de comunicare și reprezentări.

2. CULTURA ESTE COMUNICARE.

Cultura este un ansamblu complex și extrem de diversificat de reprezentări și de obiecte organizate prin relații și valori: tradiții, norme, religii, arte.

ȘTIINȚELE UMANE ȘI FAPTELE DE CULTURĂ.

Antropologia culturală se preocupă să dea o interpretare teoretică faptelor de cultură, încercând să depășească aspectul important al diversității culturilor și să definească trăsăturile comune ale oricărei vieți în grup.

Sociologia arată că, în existența lor, faptele sociale se supun principiului ordinii și inteligibilității. După cum sugerează M. Mauss, obiectul sociologiei este de a recompune întregul, deși ”faptul social total” pune în legătură socialul și individualul (pe de o parte), precum și psihicul și fizicul (pe de altă parte).

Sociologia psihologică se poate suprapune antropologiei culturale. Aceasta reformulează dezbaterea asupra raporturilor între individ și cultură. Pentru sociologia psihologică, care reprezintă una dintre componentele sociologiei, societatea este o realitate primordială, deoarece nu există cultură acolo unde nu există societate.

Psihologia socială studiază comportamentul individului în cadrul grupului, considerând mediul persoanei ca un reper psihologic și nu ca un mediu în sine din punctul de vedere al observatorului.

Estetica dă naștere esteticii sociologice, care are ca obiectiv studierea artei în cadrul funcției sale sociale, adică evaluarea capacității sale de a socializa ceea ce este mai individual în om: senzații, percepții, sentimente.