Începuturile presei feministe în România

Presa a reprezentat un instrument important în acțiunea de emancipare a femeii, primele reviste destinate femeilor pe teritoriul românesc datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ion Heliade Rădulescu a fost primul care a avut inițiativa publicării unei reviste pentru femei, „în care acestea să se regăsească cu preocupările lor specifice, cu modul de a gândi și de a participa la viața social-politică”.1 În 1837 apare „Curier de ambe sexe”, iar articolul-program Femeile sau cugetul acestei foi definește intenția lui Heliade Rădulescu de a avea în vedere o categorie socială marginalizată. Necesitatea accesului femeilor la cultură și educație este tema centrală a discursului său, acestea având un rol esențial în educația tinerei generații.

Demersul lui Ion Heliade Rădulescu nu a fost singular în epocă. Urmându-i exemplul, un profesor la școala publică din Brăila, tânăr publicist, anunța intenția de a publica „Econoama română sau Jurnal de dame”, o revistă pentru femei, în care acestea să aibă dreptul de a se exprima. După cum ne informează Mircea Popa într-un capitol dedicat presei feministe din România, această publicație a apărut în iunie 1840 cu un titlu puțin modificat: „Icoana română sau Jurnal de dame”.2

După revoluția pașoptistă femeile au început să devină voci distincte în domeniul publicisticii, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ele se vor implica în editarea de reviste pentru femei, vor constitui asociații ale femeilor având ca principal scop ideea de emancipare feminină, conturând astfel o mișcare feministă pe teritoriul românesc. Feminismul publicistic a precedat fondarea asociațiilor feministe, contribuind la depășirea graniței dintre domeniul privat și cel public. În 1863 a apărut la București revista literară și pedagogică „Amicul familiei”, prima revistă din România condusă de o femeie. Directoarea, Constanța Dunca-Schiau, a publicat numeroase texte cu caracter pedagogic sub pseudonimul Camille d’Alb. Activitatea Constanței Dunca-Schiau este analizată de către Mircea Popa într-un capitol din volumul Penumbre3. Născută în familia avocatului Nicolae Dunca, aceasta a beneficiat de o educație aleasă la Viena și Paris, fiind absolventă a prestigiosului Collège de France în 1862, specializarea pedagogie. Întoarsă în țară, Constanța Dunca-Schiau va desfășura o intensă activitate ca profesoară, publicistă, romancieră. De asemenea, a fost una dintre susținătoarele feminismului românesc, fiind preocupată de educația feminină și emanciparea femeii în România, principalele sale idei feministe regăsindu-se în lucrarea Feminismul în România, publicată în 1904. Printre propunerile sale figurau înființarea de școli de arte și meserii pentru fete și înființarea de orfelinate ca instituții publice.

La scurt timp, Maria Rosetti a pus bazele revistei „Mama și copilul”, subintitulată „Diariu de duminică”, cu un declarat scop instructiv și general-patriotic: „Vouă, mame române, închin întâile coloane ale ziarului. Copiilor, căci prin a voastră mijlocire trebuie să parvină și numai cu ajutorul vostru pot spera că-l voi putea face să fie folositor. Sunteți mame și sunt și eu. Copiii voștri sunt români - ai mei asemenea - și ai voștri, și-ai mei, au o mamă comună, România. Nu este dar, într-adevăr, un legământ între noi când copiii noștri sunt frați?”4 Revista a apărut la București între 1865-1866, iar Maria Rosetti, soția revoluționarului C.A. Rosetti, a fost una dintre figurile marcante ale revoluției pașoptiste, servind ca model pictorului Rosenthal pentru celebrele tablouri România revoluționară și România descătușându-și lanțurile pe Câmpia Libertății. După perioada petrecută în exil alături de soțul său, Maria Rosetti s-a implicat în mișcarea pentru unirea Principatelor Române, iar în timpul războiului de independență s-a aflat în fruntea Comitetului de femei din București care a strâns ajutoare pentru răniții de pe front și pentru familiile acestora. Revista „Mama și copilul” a oferit un model de pregătire a femeii pentru rolul de mamă, dar în același timp a pregătit tânăra generație postunionistă pentru a face față provocărilor noii epoci.5