Interpretarea strofei finale a Luceafarului ca expresie nu a opozitiei ireductibile ( excluderii, chiar) dintre lumea "prea frumoasei" fete si aceea a astrului- asa cum rezulta din comentariile consacrate pana acum poemului-, ci a raportului de coordonare care se stabileste inte cele doua lumi din perspectiva onticului nu se intemeiaza numai pe argumente lingvistice. Intr-adevar, analiza variantelor strofei finale evidentiaza cu pregnanta faptul ca Eminescu, in necuprinsu-i efort de intrupare artistica a intelesurilor poemului, a cautat si, in cele din urma, a gasit acea forma care da expresie perfecta trasaturilor fundamentale ale raportului prin care sunt puse in relatie lumea fetei si lumea luceafarului: coordonarea, din perspectiva onticului, a celor doua lumi intra "in contact"; starea tensionala inerenta punerii in raport de coordonare a doi termeni incompatibili. Pivotul lingvistic al acestei expresii este conjunctia ci, prin intermediul careia se realizeaza nivelul de suprafata al constructiei ca atare a frazei constituite de strofa finala si, totodata, se cuprinde adancimea gandului poetic, dominat de ideea celor trei trasaturi proprii raportului care uneste si desparte, in acelas timp, lumile simbolizate in poem de "prea frumoasa" fata, respectiv, de " luceafarul de sus". Un posibil argument in utilizarea conjunctiei coordonatoare ci, ar putea fi: hazardul poetic, insa, convingerea, dorinta luceafarului de a schima nemurirea "pe-o sarutare", da o alta nota poetica interpretativa: "Da, ma voi naste din pacat,/ Primid o alta lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi sa ma dezlege". Desigur, daca s-ar putea dovedi ca, pe parcursul indelungatei si zbuciumatei perioade de elaborare a poemului, Eminescu a utilizat, initial, in strofa finala conjunctia si ori conjunctia caci, ori una dintre conjunctiile adversative dar sau iar-compatibile, toate, in ultima instanta, din punctul de vedere al formei sau al ritmului cu versurile respective-inlocuind-o, ulterior, prin ci, ar fi suficient pentru a sustine ca poetul a ales ( sau poate ca i s-a impus) tocmai acea expresie, care sugereaza ideea coordonarii a doi termeni incompatibili, in dauna unei constructii de tip subordonator (caci)- implicand un termen regent si unul subordonat-sau a unei constructii coordonatoare , pusa sub semnel compatibilitatii( dar, iar, si). Exista, cu toate acestea, argumente de natura sa valideze presupunerea ca nu datorita hazardului se explica , in strofa finala, a lui ci. Analizand etapele succesive ale genezei Luceafarului, Gheorghe Bulgar observa ca, in raport cu Fata-n gradina de aur, prima variant autonoma a Luceafarului "schiteaza amanunte descriptive si mai ales unele idei filozofice , care nu-si au corespondentul in basmul versificat"; in continuare, autorul citat noteaza: "Din cele trei aspecte mai importante ale primei variante: descriptiv, psihologic si filozofic, acesta din urma este cel mai dezvoltat...", pentru a conchide: "Lirismul poetului schiteaza successive modalitati de a exprima adevaruri ale experientei si ale meditatiei sale ". Se pote, deci, sustine ca numarul mare de variante ale poemului nu reflect numai preocuparea pentru expresie, pentru forma poetica "ideala," ci si interesul manifestat pentru decantarea si distilarea, in esente din ce in ce mai pure, a continutului de idei, a intelesurilor pe care poetul- potrivit propriei sale marturisiri, atestate in manuscrise- voia sa le "incifreze" in "simbolurile si hieroglifele imaginilor sensibile". Prin urmare, atunci cand incepe sa dea basmului versificat forma de "Luceafar", semnificatia sau "ideea poetica" de ansamblu prinsese, desigur, un anumit contur, dar este cert ca multitudinea de intelesuri iscate in ,,focul" creatiei se nasc o data cu poemul. Un argument in acest sens aduce si Alain Guillermou atunci cand constata ca termenul rebel apare pana in pragul incheierii poemului: "Atunci titlu de rebel atribuit pentru prima data lui Hyperior arata nesiguranta in care se afla Eminescu-in ajunul redactarii sale definitive-, cu privire la natura exacta a eroului sau. Se pare chiar ca Eminescu s-a gandit a-l face Satan, un inger decazut, un Lucifer. Acesta este si cazul ideii cu privire la incompabilitatea dintre cele doua universuri: ea nu este treexistenta poemului, ci a aparut si s-a impus, ocupandu-si locul firesc in ampla tesatura de intelesuri , abia in faza desavarsirii capodoperei eminesciene. O dovada este faptul ca, asa cum a aratat Perpessicius, "Legenda Luceafarului sfarsea, dintru intai, numain cu primele doua versuri ale sentintei finale (<<Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul>>)". Asadar, in versiunea C, data de Eminescu insusi Aprilie, 10-1882 si considerata ca faza ultima de elaborare a poemului, intrucat versiunea D ( aceea publicata in Almanahul Romaniei June) ,,nu se rezerva- cum scrie Perspessicius- nici o surpriza , fie de continut , fie de forma", finalul era, initial, acelas ca acela din versiunea B. Strofa finala este adaugata dupa data de 10 aprilie 1882, fie in intervalul 10-17 aprilie (data intaii lecturi a Luceafarului la Junimea ), fie dupa aceea, in orice caz, inainte de momentul cand Eminescu trimite poemul la Viena( probabil in octombrie 1882). Inca mai semnificativa pentru caracterul gradat, procesual al decantarii ideii de incompatibilitate este chiar evolutia strofei finale. Cand necesitatea ei s-a impus cu acuitate, ca decurgand din logica poetica interna a intregului sir de simboluri ale poemului, Eminescu a ales, drepr final, blestemul din Fata-n gradina de aur,. Cum au evoluat, in continuare, lucrurile, nu se stie in mod sigur. Considerand ca, "oricata ingeniozitate s-ar irosi nu s-ar putea spune, cu certitudine, carui timp apartin adaosurile si schimbarile." Perpessicius incorporeaza versiunii C strofa finala( intr-o redactare aproape identica cu ceea ce se cunoaste din textul trimis la Viena si publiucat in Almanah), iar in subsolul paginii 443 grupeaza diversele variante cunoscute ale finalului, incepand cu aceea care reproduce ( bineinteles, cu unele mici modificari, avand totusi, o anumita semnificatie) finalul din Fata-n gradina de aur. Finalul din basm era:
1. Gheorghe Doca, "Ci eu in lumea mea-un vers cheie in interpretarea Luceafarului", in "Limba si literatura", vol.III, p. 289-296; 2. Gheorghe Bulgar, Evolutia stilului poetic in variantele "Luceafarului", in Studii eminesciene, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1965, p. 531-568; 3. Alain Guillermou, Geneza interioara a poeziei lui Eminescu, traducere din limba franceza de Gh. Bulgar si Gabriel Parvan, Iasi, Editura Junimea, 1977, p. 387-388; 4. Pepessicius, Geneza poemului eminescian( problema variantelor), in Eminesciana, Iasi, Editura Junimea, 1983; 5. M. Eminescu, Opere, I-IV, Editie critica ingrijita de Perpessicius, Bucuresti, Fundatia pentru Literatura si Arta, 1939-1941; 6. Iorgu Iordan, Limba romana contemporana, Bucuresti, Editura Ministerului Invatamantului, 1956; 7. Iorgu Iordan, Observatii cu privire la limba poeziilor lui Eminescu, in Studii eminesciene, Bucuresti, Editura pentru literature, 1965; 8. Mihai Eminescu, Luceafarul, Tabel cronologic, prefata, comentarii si bibliografie de Marin Micu, Bucuresti, Editura Albatros, 1978
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
