Ce este frumosul

Definirea frumosului a preocupat natura umană încă de la începuturile teoriilor emise de marii filosofi ai Greciei Antice precum: Platon, Pitagora, Aristotel. Aceștia au fost primii care au încercat să traseze în detaliu însemnătatea acestei noțiuni, iar pentru a răspunde acestor întrebări au scris tratate întregi:„Banchetul”, „Republica”, „Imaios”, „Phaidon”, „Phaidros” - Platon, fiind primul care a dat noțiunii de frumos un sens filosofic și „Poetica” „Metafizica” și „Fizica” ale lui Aristotel.

„Și rămîn, într-un chip simplu, fără întortocheri, poate naiv, la explicația mea: că nimic altceva nu conferă aceluilucru frumusețe decît prezența în el a Frumosului în sine, sau comuniunea cu el, sau indiferentce altă formă de relație cu el, căci în privința asta nu sînt încă foarte ferm. Ferm sînt numai îna susține că toate cele frumoase sînt frumoase numai datorită Frumosului, căci acesta mi se pare, și pentru mine, și pentru un altul, răspunsul cel mai sigur. Știu că ținîndu-mă bine de elnu risc să cad. Ce siguranță e în a putea răspunde, ție însuți și oricui: „Frumoase sînt cele fru-moase prin Frumos!" Nu crezi și tu așa?” răspunsul lui Socrate în discuția pe care o are cu Cebes în tratatul Phaidon al lui Platon.

Platon a deosebit două spații în care se întâlnește această noțiune. Primul spațiu este lumea inteligibilului, a ideilor eterne, lume care poate fi înțeleasă numai prin intermediul rațiunii. Al doilea spațiu este lumea sensibilului (lumea palpabilă), lumea obiectelor concrete percepute prin intermediul simțurilor. Lumea sensibilului este lumea noastră de zi cu zi în care putem vedea și percepe frumosul în diferite moduri sau nu. În Antichitate, frumosul se definea numai prin intermediul celei de-a doua lumi, adică cea de zi cu zi.

Plecând de la contextul în care s-au conturat definiții și teorii, în încercarea de a explica această noțiune de „frumos”, în zilele noastre întâlnim termenul de estetic iar oamenii utilizează termenul de estetic, în momentul în care vorbesc despre un obiect care le atrage atenția într-un mod plăcut.

Încă din zorii filosofiei grecești s-a remarcat faptul că pentru anumiți oameni unele lucruri sunt frumoase, iar pentru alții aceleași lucruri sunt mai puțin frumoase sau chiar urâte, că aprecierile oamenilor sunt influențate de gusturile personale, de situații și conjuncturi. Tot de timpuriu s-a conștientizat și faptul că frumosul nu are relevanță utilitară sau morală nemijlocită. Și istoria artelor atestă că normele și canoanele frumuseții au variat foarte mult în timp în funcție de cultura și valorile fiecărei epoci, ca și de structura socială și de condițiile economice și culturale ale creatorilor și receptorilor. Concluzia care s-a conturat treptat este că ceea ce se înțelege prin termenul „frumos” se modifică sensibil în timp, ceea ce face problematică definirea sa riguroasă. Totodată, este evident faptul că astfel de considerații nu privesc frumosul ca atare, ci aprecierile oamenilor asupra obiectelor și creațiilor. Aprecierile asupra frumuseții sunt variabile deoarece se schimbă necontenit oamenii înșiși și condițiile lor socio-culturale, adică, în ultimă instanță, sistemele lor de evaluare. Este însă frumosul doar o caracteristică a gustului uman sau, mai degrabă, a lucrurilor însele? Când un poet exaltă în versurile sale atmosfera limpede a unei dimineți însorite de iarnă el se referă la două realități distincte pe care le asociază insesizabil: pe de o parte, constată că acea dimineață este frumoasă și, pe de altă parte, vrea să descrie starea de spirit pe care ea i-o declanșează. Dar, în mod evident, nu sunt același lucru o dimineață de iarnă și o stare de spirit. Subiectul percepției estetice trebuie deci distins de obiectul său. Se impune atunci întrebarea: frumusețea aparține subiectului sau obiectului? Este frumoasă dimineața de iarnă 12 descrisă sau sufletul celui care o contemplă este frumos? Frumosul este o însușire a obiectului sau se naște din acordul dintre însușirile obiectului și viața interioară a omului?