Avangardismul

I. APARIȚIA TERMENULUI DE AVANGARDĂ ȘI EVOLUȚIA ACESTUIA

Termenul de avangardă apare folosit pentru prima dată, cu o valoare metaforică, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, de francezul Étienne Pasquier, în Cercetările Franței: „Un război triumfător a fost declarat atunci ignoranței, un război în care îndrăznesc să afirm că Scève, Bèze și Peletier formau avangarda sau, dacă vreți, erau înainte-mergătorii celorlalți poeți”(Călinescu, 2005, p. 103) . Astfel, pentru Pasquier, „avangarda” nu era decât o figură de stil sugestivă care exprima „sensul schimbării și al evoluției în literatură” (Călinescu, 2005, p. 106). Așadar, acesta nu lasă să se înțeleagă că scriitorii pe care el îi punea sub semnul avangardei erau conștienți de rolul lor. Ori, se știe că, tocmai această conștientizare este de o importanță decisivă în doctrina avangardei.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, termenul de avangardă nu a fost utilizat de artiști sau de oamenii de litere, ci mai ales de „utopiști sociali, de reformatori de diferite orientări și de ziariști radicali” (Călinescu, 2005, p.112)

În anii 1870, în Franța, deși termenul de avangardă își păstra sensul politic mai larg, el a ajuns să desemneze „micul grup de scriitori și artiști novatori care au transferat spiritul criticii radicale a formelor sociale în domeniul formelor artistice” ”(Călinescu, 2005, p. 116). Se conturează, astfel, două avangarde: cea politică și cea artistică. Avangarda artistică se clădește pe ideea libertății depline și pe dorința de a explora noi domenii ale creativității, până atunci neexplorate.

Până în primele decenii ale secolului al XX-lea, noțiunea de avangardă a devenit complexă și a ajuns să cuprindă toate mișcările literare noi care respingeau trecutul și care se înscriau pe linia experimentelor de tot felul.

II. DEFINIȚII ALE AVANGARDEI

Avangardismul se manifesta, în perioada interbelică, sub forma unei radicalizări a modernismului, un modernism extrem. Denumirea derivă de la termenul militar avangardă, care este „o mică trupă de șoc, o unitate de comando, de mare inițiativă, curaj și energie, care se strecoară spre liniile inamicului, înfruntând multe riscuri și obstacole, pentru a deschide drum armatei în înaintare” (Adrian Marino).

Teoretician cunoscut al avangardei literare, poet, critic și istoric literar, Ion Pop afirma că două definiții ale avangardismului i-au reținut atenția:

Este vorba în primul rând despre definiția dată de Adrian Marino într-un articol din Dicționarul de idei literare: “recunoaștem drept - avangardă- [ ] orice curent (mișcare, școală, program) literar, care descoperă și proclamă cu violență, în mod consecvent și sub orice formă ideea de noutate, de înnoire.” (Pop, 1969, p. 9)

De remarcat că definiția termenului de avangardă se orientează după ideea generală de noutate.

O altă definiție preluată de Ion Pop este de la Matei Călinescu, acesta pune accent pe esența avangardei: “Actul de avangardă este deci, înainte de orice altceva, unul distructiv, polemic și noul e mai degrabă un steag de luptă”.

„Când se vorbește despre fenomenul avangardist, acordul pare general în a-l defini prin și în legătură cu două atitudini extreme: ruptura, negarea radicală a tradiției cultural-literare, și aspirația către o absolută înnoire a limbajului, către o constructie pe teren virgin, pe tabula rasa, în afara oricăror tipare moștenite. ” (Pop, 2017, p. 5)

Ion Pop consideră că apariția avangardei poate fi definită ca o expresie a unei ,,crize precis circumscrise, din punct de vedere social, a literaturii și a artelor”. Teoreticianul ilustrează faptul că avangarda apare ca o negare a tuturor formelor existente, poetul de avangardă dorindu-se în posesia unei depline libertăți.

În această ordine de idei, Ion Pop îi acordă poetului de avangardă postura de magician, el putând transforma totul în poezie. De asemenea, creatorul propriu avangardei simte nevoia de a-ți înnoi periodic disponibilitățile: în măsura în care creează el și distruge.