Adrian Schiop și elogiul marginalului

„Acum, să-ți spun sincer, nu-mi place să fac frumos în arta pe care o livrez, din contră, îmi place să fac urât, să vin cu subversiunea, problemele, scandalul. Mă interesează jegul, inegalitățile de putere, schizofreniile identitare, datul la gioale, toate chestiile care nu duc nicăieri sau duc la eșec.”

Imaginarul colectiv post communism și post revoluție are un caracter specific, ceva de tranziție prost făcută între comunism și consumerism, de unde a rezultat o societate de un urbanism provincial. Dacă scriitorii acestei generații vor să trăiască așa cum scriu, cu scopul de a oferi literaturii autenticitatea supremă, ei vor căuta muzele nu în Parnas, ci în ghetouri, în căminele studențești cu gândaci, în sexualitatea afișată liber, aproape ostentativ. Adrian Schiop, așa cum afirmă și în interviul pentru Scena9, refuză conceptul stilizat de artă și frumos și își îndreaptă atenția spre marginal, spre subversiv. Opțiunea lui e clară, frumosului cu spațiile sale igienizate i s-a dedicat destul în literatură, să aruncăm un ochi și spre mizerabilul cotidian, că nu se știe peste ce comori valabile estetic dăm. În cel mai nou roman al acestuia, Soldații. Poveste din Ferentari, marginalul e chiar vedeta. Plasat în cel mai sărac cartier al Bucureștiului, Ferentari, romanul vorbește despre lumea închisă și cu propriile reguli a acestei bule atemporale din mijlocul Bucureștiului, despre manele, despre țigani, și nu în ultimul rând despre homosexualitate, nici ea de orice fel, ci cea manifestată în rândul romilor. În centrul romanului se află povestea dintre Adi, un jurnalist homosexual, ce-și face doctoratul pe manele și Alberto, un fiu al Ferentarilor, cu o sexualitate ambiguă.

Pentru a-și scrie teza de doctorat, Adi, personajul narator se mută în Ferentari: „Să merg în crâșme ieftine e parte din jobul meu, fac un doctorat de manele și de-aia stau în cartierul ăsta, să mă țin aproape de obiectul muncii, că Ferentarii au rămas singurul cartier din București unde maneaua mai face legea, iar lumea nu se uită urât la tine dacă asculți.” Aceasta este prima descriere succintă a cartierului Ferentari din roman, prin intermediul căreia suntem introduși în acest plai cu flori, varianta de mahala, Ferentari. Toposul reprezentat de acest cartier, cel mai rău famat din capital, vine în sprijinul dorinței scriitorului de a ilustra marginalul. Descrierile făcute cartierului nu sunt lipsite de o oarecare nuanță afectivă, ca atunci când Adi vorbește cu prietenul său Atti și rememorează primele luni petrecute acolo după ce amândoi se mutaseră în cartier, „deocamdată trăiam o feerie interculturală, Bibi făcându-ne beri la sfârșitul serii, din patriotism față de cartier sau alte motive obscure- și noi minunându-ne de cât de minunați sunt Ferentarii și ce oameni cumsecade îi populează.” Însă pe parcursul romanului, imaginea cartierului se nuanțează și cititorului îi este oferită o bucată de realitate din această lume. Desigur, autenticitatea faptelor trebuie permanent chestionată. În paradigmă fracturistă, Adrian Schiop s-a mutat în Ferentari pentru a-și primi inspirația nemediat. Caracterul autobiografic al romanului nu este lipsit de importanță și oferă acestuia o aura aparte de autenticitate și verosimilitate, însă literatura este prin excelență ficțiune. Chiar Schiop spune atunci când este întrebat despre cât e realitate și cât e ficțiune în romanele sale, „Păi sunt autobiografice - doar că eu ca om sunt banal și viața mea destul de plictisitoare. Trebuie să le mai înfloresc; șmecheria, la fel ca pe vremea lui Aristotel, a rămas aceeași, să amesteci faptele reale cu cele inventate încât povestea să pară 100% reală ” . Microcosmos aflat în mijlocul realității noastre cotidiene, Ferentariul are propriile principii după care se ghidează și o ordine socială bine stabilită. Spațiu marginal prin excelență are și el însă zonele sale de marginal și o întreagă ierarhie se lasă descoperită de către cititor prin ochii naratorului, „Multă lume din Centru era curioasă de Ferentari, dar puțini îndrăzneau să-l calce. Era, cum ar veni, terra incognita- bucureștenii aveau senzația că e la mama dracului, la ieșirea din oraș, deși era situat la două stații de metrou de Casa Poporului” . Punctul prin care Adi ia pulsul locului e cârciuma de la Zeicani, unde merge regulat. Odată cu vizitele acestuia, ne sunt prezentate și majoritatea tipologiilor ce populează cartierul, băieții ce bagă la păcănele, șmecherii, smardoii și boschetarii ce-și fac veacul printre aceștia. În fruntea acestei ierarhii scociale se află, desigur, șmecherii, cei care fac legea, aceia pe care Alberto îi definește în felul următor: „șmecher e ăla cu bani în buzunar.” Și în Soldații, rolul acesta este îndeplinit de vărul lui Alberto, Borcan. În continuarea șmecherilor vin bagabonții, cei ce stau pe lângă șmecheri, dar cărora le lipsește puterea din buzunar. La coada acestui lanț se află boschetarii și drogații. Portretul realizat unui boschetar oferă și o schema clară a valorilor apreciate în Ferentari: „un hoț semiboschetar pe care îl știam dinainte, un fost heroinoman de 40 de ani, care trăia furând chinezării de la tarabele din Piața Rahova. Un amărât deci, tratat de sus de clienții barului, și asta nu pentru că stătuse prin pușcării, ci fiindcă nu ținea firma sus- mirosea a sărăcie și ratare, fusese părăsit de nevastă și pe deasupra bea până cădea sub masă, cum fac foștii drogați.”