Viața lui Barbu Stefanescu Delavrancea

Satul Dela Noua devenise cu timpul un fel de mahala a Bucurestiului unde se stabilisera, alungati de saracie si de diverse conflicte sociale, tarani din mai multe localitati ale tarii, cu precadere din partile Vrancei. Acestia fusesera atrasi si de perspectiva unor castiguri mai bune prin practicarea carausiei. Printre familiile de carausi stabilite in Dela Noua se numara si cea a lui Stefan Tudor Albu, ai caror stramosi se trageau de prin partile Vrancei. Ultimul dintre cei noua copii nascuti de mama Iana, sotia lui Stefan Tudor Albu, a vazut lumina zilei la 11 aprilie 1858 si a primit numele de Barbu. Patru din fratii mai mari mor de copii ramanand in viata trei baieti si doua fete: Nicolae, Maria, Constantin, Uta si Barbu. Numele tatalui scriitorului a suferit o metamorfoza obisnuita in intocmirea vechilor acte oficiale devenind din Stefan Tudor Albu, Stephanescu, iar mai apoi Stefanescu de unde si numele scriitorului Barbu Stefanescu. Pseudonimul Delavrancea, a fost folosit de catre scriitor ca un omagiu inchinat stramosilor sai vranceni. Atat familia bunicilor cat si a parintilor erau cunoscute ca familii harnice si cinstite. Datorita acestor calitati bunicul scriitorului a fost ales staroste al breslei carutasilor din Bariera Vergului. Tatal scriitorului, om saritor la nevoile altora si devotat familiei, satul de greutatile vietii de caraus se zbate pentru a-si da copiii la studii inalte pentru a nu avea soarta lui. Astfel Nicolae ajunge avocat iar Constantin procuror. Cele doua fete, sunt inzestrate si maritate cu doi negustori bine situati. Tot in mahalaua Dela Noua isi duceau viata si bunicii scriitorului, Tudor si Musa Albu. Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici sunt o marturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana. Chipurile celor doi bunici l-au urmarit toata viata, oferindu-i subiecte literare tratate cu o duiosie unica in literatura noastra. Sugestiv este portretul bunicului din povestirea Bunicul, care ramane peste ani adoima unei icoane dragi la care scriitorul se va inchina mereu Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba peste toate au nins ani multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: Blanzi si mangaietori. La fel de bine este conturat si portretul bunicii in povestirea Bunica Era inalta si uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu gura stransa si buza de sus crestata in dinti de pieptene de la nas in jos Ea isi infigea furca cu caierul de in in brau si incepea sa traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Glasul ei ma legana: genele mi se prindeau si adormeam Avea o poala fermecata si un glas si un fus cari ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei. Vremea jocurilor si a povestilor trecu odata cu primi ani ai copilariei si incepu vremea invataturii. Initial fu dat unui ...