Revedere De Mihai Eminescu

Revedere este o meditatie filosofica asupra trecerii timpului, care este vazut prin cele doua ipostaze ale sale, umana si cosmica. Pentru om el este efemer, codrul, respectiv natura, se supune timpului cosmic, etern.

Discursul liric este construit pe un dialog intre om si codru. Acest dialog releva conditia dramatica a fiintei umane, supusa efemeritatii, precum si capacitatea codrului de a aboli timpul. Planul uman este interogativ, iar intrebarile poetului vizeaza existenta: -Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule. Ca de cand nu ne-am vazut/ Multa vreme au trecut. . Presiunea timpului il indreapta pe poet spre spatiul sacru, ocrotitor al codrului, padurea fiind vazuta ca un topos cu puteri protectoare. Tonul este cald, calm, dar sugereaza o tristete ascunsa. Raspunsul codrului cuprinde doua secvente, una individualizatoare, in centrul comunicarii fiind pronumele personal la persoana I, eu, alta generalizatoare, cand codrul se identifica cu entitatile eterne ale intregului univers, prin pronumele personal la persoana I plural, noi. In prima secventa, cadrul silvestru, marcat de eternitate ca de o succesiune a anotimpurilor (Iarna viscolu-l ascult, Vara doina mi-o ascult), pare sa inteleaga tragedia fiintei umane, pe care o ocroteste. Codrul se bucura atunci cand omul isi face simtita prezenta; omul se simte protejat in acest spatiu. Este evident sentimentul de esenta populara al comuniunii omului cu natura: Vara doina mi-o ascult/ Pe cararea spre izvor/ Ce le-am dat-o tuturor/ Umplandu-si cofeile/ Mi-o canta femeile. Desi timpul trece, natura isi pastreaza identitatea, are puterea de a se regenera: Vreme trece, vreme vine/ Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti. Secventa a doua a raspunsului codrului accentueaza ideea perenitatii naturii si a statorniciei ei, precum si ideea timpului distructiv care-1 afecteaza doar pe om. Pentru codru curgerea timpului are alte semnificatii: -Ce mi-i vremea cand de veacuri/ Stele-mi scanteie pe lacuri, / Ca de-i vremea rea sau buna, / Vantu-mi bate, frunza-mi suna; / si de-i vremea buna, rea, / Mie-mi curge Dunarea. Puternic si impasibil, avand o calma constiinta a perenitatii sale, codrul priveste schimbarile legate de anotimpuri, ca un adevarat geniu tutelar (Zoe D. - Busulenga). Impasibilitatea codrului, a carui existenta nu este amenintata de trecerea vremii, este sustinuta pe plan lexical si gramatical de prezenta celor doua adjective antonime: buna-rea. Drama omului este cu atat mai puternica, cu cat el este obligat sa traiasca in mijlocul unei lumi eterne: Marea si cu raurile/ Lumea cu pustiurile/ Luna si cu soarele, / Codrul si izvoarele. Dar conditia umana este definita si printr-o sentinta in stil aforistic: Numai omu-i schimbator/ Pe pamant ratacitor. Atributele schimbator si ratacitor evoca simbolic rolul si locul omului in univers. Epitetul schimbator implica ideea de devenire, de transformare, iar ratacitor vine sa-1 singularizeze intre ...