Cosmosul ma cheama cu suflarea-i fierbinte... O pot simti... O respir, iar sufletul mi se umple de un ce straniu. Imi doresc sa ne identificam spiritele, sa ne unificam trupurile intr-unul singur... sa ma convertesc la absolut. Aceasta dorinta patimasa izvoraste din mine, a pus stapanire pe simtamantul meu, pe intreaga mea fiinta, s-a metamorfozat intr-un ideal ce nu-mi da pace, ce nu ma lasa sa respir. Meditez ore in sir, gandindu-ma la ce se afla sub plapuma moale de nori: un alt univers, un paradis al tacerii si al desfatarii sau numicul absolut. Dar orice ar fi, stiu ca este acolo si ma vegheaza. O identific in fiecare stea, in fiecare sclipire a cerului, iar ferestrele mintii se deschid catre noi orizonturi. Atunci cand apare Luceafarul, cand rasare prima stea imi spun in gand: "E ea! Cea care si-a atins idealul chiar cu pretul vietii". Dar nu a pierit pentru ca eu o vad mereu pe bolta vinetie sugrumata de mainile reci ale lunii. E o taina, e un mister, un spirit al noptii ce-si absoarbe sevele din intunericul impalpabil. Asa a fost intotdeauna, plina de necunoscut, de surprize si gata de provocari noi. S-a infratit cu cerul pentru o fractiune de secunda, a gustat din divinitate intr-un simplu zbor si a simtit fumul inaltimilor iar el a primit-o in bratele-i deschise cu un zambet larg, cu o falfaire usoara de aripi. Acum ii e leagan si cantec duios... Spiritul ei s-a ratacit dincolo de coordonate, dincolo de viata telurica. Nu a putut sa-l ia cu forta, caci el s-a intors... nu putea sa fie luat de acolo... apartinea cerului, apartinea unui univers nou... Dar asta o stiu din povesti, din destainuiri, caci n-am putut-o cunoaste pe ea, pe bunica. A plecat prea repede intr-o alta lume, dar nu unde pleaca toti oamenii, ci intr-o alta galaxie, cu un alt scop, cu o alta falfaire in aripi. Poate regreta ca nu m-a cunoscut, dar merita sa-si indeplineaca menirea, telul, acela de a atinge stelele cu degetele-i palide, de a se ascunde dupa un nor. Condusa de aceeasi chemare fierbinte, dulce, plina de miresme albastre si-a urmat drumul, fara niciun regret, fara nicio tragere de inima. Ma face sa-mi doresc cu atata ardoare refacerea drumului catre divinitate... Adesea stand cu bunicul in parcul orasului si privind mantia cereasca, simtim o forta, o energie ce ne da tarcoale. Poate e chiar bunica sau cine stie? Mii de fiori imi cutreiera corpul si parca adierea vantului e mai blanda, mai suava, cantand doinit din strunele timpului. Iar bunicul incepe povestea vietii... nu a lui... ci a ei... cum a intalnit-o, cum a indragit-o si a inlaturat bariera ce a fost pusa intre ei, caci o lume ii desparte, dar o lume spirituala. Isi drege vocea ragusita, tuseste infundat. Mai priveste o data cerul si ofteaza pentru o clipa, ca apoi, cu glas bland si duios sa inceapa povestea. A fost o data ... si inca mai este... o femeie minunata cu doi ochi mari si luminosi . O chema Magdalena, un nume frumos, si sfant ca si ea. Ambitioasa, intotdeauna gasind rezolvarea situatiei, era o femeie ce te facea sa uiti de orice durere. Pentru o clipa, glasul bunicului se opreste si o lacrima rotunda ii aluneca pe obraz. Nu-l mai auzisem niciodata vorbind asa despre cineva. Eram uimita. Nori suri isi purtau haina zdrentuita pe intreaga nemarginire a cerului. Era
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
