n. 30 ianuarie 1852, Haimanalele-Ploiesti. Fiu al lui Luca Caragiale si al Ecaterinei (n. Karaboa). Interesul pentru teatru era in traditia familiara: tatal, inainte de a fi administrator de mosie, avocat, magistrat-fusese actor; doi unchi, Costache Caragiale (1815-1877) si Iorgu (1826-1894), sunt actori dramatici, conducatori de trupe teatrale. Caragiale urmeaza scoala primara (1860-1864), si gimnaziul (1864-1867) la Ploiesti. Frecventeaza cursurile de declamatie si mimica ale unchiului sau Costache, la Conservatorul din Bucuresti (1868-1870). Ocupa posturi marunte: copist la tribunalul Prahova, apoi sufleur la Teatrul National din Bucuresti (1870-1872). Debuteaza in revista satirica Ghimpele (1873). Redactor, corector, girant responsabil, conducator la diverse publicatii: Alegatorul liber, Unirea democratica, Claponul, Natiunea romana (1877-1878). Intra in redactia ziarului Timpul (1878-1882) alaturi de Eminescu si Slavici, prin intermediul carora se apropie si de Junimea, unde citeste comedia O noapte furtunoasa (1879), apoi Conu Leonida fata cu reactiunea (1879), ambele reprezentate pe scena Teatrului National din Bucuresti. Parasind redactia Timpului, este numit de V. A Urechila revizor scolar, functionand, pe rand, in judetele Neamt, Suceava, Arges, Valcea. Dupa doua opere minore (farsa Soacra mea Fifina si opera bufa Hatmanul Baltag, ultima in colaborare cu Iacob Negruzzi), se impune prin O scrisoare pierduta (premiara pe scena Nationalului bucurestean, la 13 noiembrie 1884). Un an mai tarziu i se reprezinta D-ale carnavalului. Director al Teatrului National (1888-1889). In acelasi an se casatoreste cu Alexandrina Burelly, cu care are doi copii: Luca Ion (1893-1921), scriitor sensibil, si Ecaterina (casatorita Logadi). Dintr-o relatie extraconjugala cu Maria Constantinescu, Caragiale mai are un fiu, pe Mateiu I. Caragiale, legitimat, de a carui educatie s-a ocupat indeaproape. Puternic afirmat prin comediile sale, cu toata contestarea oficialitatii (impus insa de autoritatea critica a lui T. Maionescu si Gherea deopotriva), Caragiale se orienteaza, dupa 1889, spre proza psihologica, de analiza (O flaclie de Paste) si spre drama (Napasta, 1890). Un an mai tarziu, volumele Teatrul si Napasta sunt respinse de la premiul Academiei Romane. Se desparte de cercul Junimii, fata de care va formula rezerve si atacuri (1892), cautand alte asocieri: Moftul roman (1893, in colaborare cu Slavici si Cosbuc), Epoca literara (1896, prin raliere la partidul conservator) etc. In aceasta etapa creatia sa cunoaste o marcanta indreptare spre proza scurta: notite, fragmente literare, schite, spre cristalizarea formulei momentelor (majoritatea publicate in foiletonul zarului Universul, intre 1899-1900, si in volum la 1901). Acuzat public de plagiat de catre un public obscur, C. A. Ionescu-Caion, Caragiale devine subiectul unui imens scandal de presa si justitie (1901-1902), culminand cu fulminanta pledoarie a lui ...
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
