Viața lui Constantin cel Mare

STUDIU INTRODUCTIV

La începutul <<epocii de aur>> a literaturii crestine din secolul al IV+lea un loc de frunte l-a detinut Eusebiu de Cezareea. Cunoscut mai cu seama ca istoric al Bisericii si supranumit chiar <<parinte al istoriei eclesiastice>>, Eusebiu a scris numeroase lucrari si în alte domenii, remarcându-se ca exeget, teolog, apologet si polemist. Lucrarile sale se disting printr-o mare eruditie, o buna cunoastere a Scripturii, a istoriei, literaturii antice, cronologiei, filologiei, paleografiei, filosofiei si geografiei. Desi stilul sau nu era nici placut, nici stralucit, cum spune Fotie în secolul al IX-lea, si ca teolog a avut tendinte ariene, multe din lucrarile sale au supravietuit în cursul timpului mai cu seama prin marea masa de informatii culese din arhive, în buna parte azi disparute. De aceea, Eusebiu conteaza azi mai cu seama ca istoric. El a fost însa foarte muncitor pâna la adânci barâneti. Cu exceptia lui Origen, Eusebiu depaseste pe toti scriitorii Bisericii de rasarit, prin amploarea cercetarilor si a eruditiei . Totusi, multe din lucrarile sale s-au pierdut, fiind cunoscute numai dupa titlu, citate de el însisi sau de alti scriitori; din unele se pastreaza doar fragmente. Desi ca istoric a fost pasionat cercetator al trecutului, Eusebiu a relatat pe larg evenimentele timpului sau, în care a fost angajat activ. El a cunoscut nu numai perioada persecutiilor sângeroase împotriva Bisericii de la începutul secolului al IV-lea, dar si pacea acordata de Constantin cel Mare si disputele doctrinaire de dupa aceea. Stimat ca savant de întreaga lume romana de atunci, si chiar de împaratul Constantin cel Mare, caruia i-a câstigat bunavointa si prietenia, el ajucat un rol active si în viata Bisericii, ca episcope de Cezareea în Palestina si personalitate teologica.

În cartea X, 2, 1-3 a Istoriei eclesiastice, Eusebiu serefera la munca de reconstructie, care a avut loc, la reorganizarea vietii crestine, la actiunea de recâstigare a bunurilor pierdute, la bucuria generala, care cuprinsese clerul si poporul: “Am vazut cum în fiecare loc, care cu putin timp înainte fusese adus la ruina de tiranii fara de Dumnezeu, cum s-a revenit la viata din lunga amorteala si decadere, cum iarasi s-au ridicat biserici din temelie pâna la mare înaltime si au devenit mai marete decât cele distruse mai înainte. Maritii împarati (Constantin si Liciniu) au largit si înmultit, prin legi continui date în favoarea crestinilor, harul de sus, de care ne-a facut partasi Dumnezeu, episcopii au primit scrisori imperiale, cinstiri si daruri în bani de la împarati… Au avut loc sarbatori de înnoire în orase si sfintiri de locasuri de rugaciune, constructii noi, adunari ale apiscopilor, din departari si tari straine oamenii au revenit la casele lor, neam cu neam traieste acum în pace, madularele trupului lui Hristos se afla într-o armonie deplina… Puterea Duhului lui Dumnezeu patrunde toate madularele, ele devenind o inima, o credinta plina de bucurie si toate aduc slava lui Dumnezeu”.

Împaratul Constantin i-a dat lui Eusebiu însarcinari speciale în legatura cu aceasta munca vasta de organizare a vietii crestine în Palestina (“Vita Constantini”, II, 45, 46; III, 25 si urm.).

Dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea activitatea scriitoreasca a lui Eusebiu devine si mai intensa, din aceasta perioada datândsi lucrarile care sunt cuprinse în acest volum: Viata lui Constantin, Discursul festiv la 30 de ani de domnie (Tricennalia) si Discursul rostit cu prilejul sfintirii Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Tot în acesta vreme Eusebiu devine unul dintre cei mai apropiati colaboratori si prieteni ai împaratului Constantin, caruia îi influenteaza adesea politica religioasa.

Eusebiu n-a supravietuit mult mortii lui Constantin (22 mai 337). Desi nu se cunoaste anul exact al mortii sale, se considera ca el a încetat din viata prin anii 339-340. dupa aceasta data numele sau nu mai este mentionat. Socrate (Hist. eccl. II, 4) si Sozomen (Hist. eccl. III, 2) dateaza moartea sa între întoarcerea sfântului Athanasie la Alexandria (337) si moartea lui Constantin II (340). În tot cazul, Acacius, succesorul sau, a luat parte în anul 341 la un sinod la Antiohia, reprezentând Cezareea Palestinei.

Asa cum am spus, Eusebiu s-a bucurat de o deosebita trecere pa lânga împaratul Constantin. Ca unul care cunoscuse perioada crunta a persecutiilor si daunele aduse Bisericii, Eusebiu vedea în împarat pe omul providential, ajuns sa reglementeze raporturile dintre Stat si Biserica. Constantin era, în conceptia lui Eusebiu, trimisul Providentei divine, întruparea calitatilor de conducator ideal. De aceea, el s-a pus cu totul în serviciul lui, sprijinind actiunile acestuia în favoarea Bisericii, scriind lucrari menite sa-i glorifice faptele în toate domeniile. Eusebiu a devenit un fel de scriitor de curte al lui Constantin. Glorificarea lui este facuta mai cu seama în Vita Constantini si Laus Constantini (Tricennalia),unde acesta apare ca alesul lui Dumnezeu si împaratul ideal. Cititorul acestei carti îsi va da singur seama de modul cum îl vedea Eusebiu pe Constantin.

VIATA LUI CONSTANTIN

Viata lui Constantin,cunoscuta în mod obisnuit dupa denumirea latina Vita Constantini sau De vita Constantini nu este de fapt o expunere amanuntita a vietii si faptelor împaratului ori a evenimentelor din timpul sau, ci o lucrare panegirica, adica un elogiu adus de Eusebiu lui Constantin cel Mare, omul în care acesta vedea pe trimisul lui Dumnezeu pentru a scapa Biserica de persecutii, pe cel care a întrupat realizarea celor mai scumpe idealuri ale crestinilor.

Scopul si genul lucrarii reies din lunga introducere facuta de Eusebiu. Autorul doreste sa povesteasca unele lucruri, care sa poata fi pe masura fericirii de care s-a bucurat barbatul acela, sa-I faca un portret alcatuit din cuvinte vrednice de geniul lui si de faptele placute lui Dumnezeu. Fiindca ar fi de mare rusine ca amintirea lui Nero si a altor tirani, înca si mai cumpliti, mai nelegiuiti si vrajmasi lui Dumnezeu, sa fi aflat oameni care sa astearna în scris faptele lor urâte, înzorzonându-le si facându-le loc în carti groase de istorie, iar noi satrecem sub tacere pe aceia care si-au dus viata dupa preceptele Evangheliei. Autorul se simte, deci, obligat sa ia aceasta sarcina, deoarece el a avut privilegiul sa cunoasca pe împarat si faptele lui bineplacute lui Dumnezeu, ori relatarea virtutilor si nobilelor sale actiuni ar putea îndemna si pe altii sa savârseasca binele si sa progreseze în dragostea fata de Dumnezeu; consemnarea unor istorisiri atât de placute lui Dumnezeu nu va ramâne fara ecou, spune Eusebiu, ci va prilejui tuturor celor cu o buna asezare sufleteasca o lectura cât se poate de folositoare. Autorul nu va înfatisa însa toate faptele sale de arme, biruintele ori triumfurile împaratului, legile date în folosul supusilor si alte faplte de bine, ci se va opri asupra acelor care au fost placute lui Dumnezeu.