Tratatul de la Lausanne

Finalul primului razboi mondial a avut urmari care au condus catre destramarea Imperiului Otoman.Armistitiul de la Mudros care a pus capat razboiului dintre Imperiul Otoman si aliatii in octombrie 1918 a fost ultimul stadiu al acestui proces,punand bazele semnarii Tratatului de la Sevres ce a confirmat acordul de pace.Cu toate acestea,Miscarea Nationala pentru Independenta ce a luat nastere in Anatolia din ruinele fostului imperiu,a respins termenii de pace si au infiintat un guvern provizoriu in Ankara.A fost intocmit un Pact National care a stabilit dezideratele nationalistilor,obtinandu-se in acest fel si o victorie decisiva asupra grecilor care ajunsesera in Anatolia in 1919.

Prin acest succes militar,a fost posibila adoptarea unei conferinte la care turcii puteau participa si negocia de la egal la egal cu Aliatii.Astfel,a fost semnat tratatul de pace de la Lausanne la 24 iulie 1923,in urma caruia au fost stabilite granitele turcesti,punand capat problemei orientale ce aparuse de secole intregi.Inaintea Conferintei de la Lausanne,problema orientala,creata de catre declinul si disolutia graduala a Imperiului Otoman,a devenit o zona de interes pentru diplomatia europeana si cea britanica de peste o suta de ani .

Inima Imperiului Otoman,adica zona Asia Minor impreuna cu Constantinopol si stramtorile a fost in mod traditional centrul problemei orientale.Radacina acestei probleme a fost incapacitatea Imperiului Otoman de a-si mentine integritatea teritoriala.Cu atat mai mult,interesele economico-strategice ale Marilor Puteri pentru Imperiul Otoman au crescut si au fundamentat rivalitati ce au devenit tot mai vizibile,problema orientala devenind o prioritate de echilibru in agenda relatiilor internationale.Pacea si stabilitatea erau mai departe ca oricand,intrucat declinul Imperiului Otoman a deschis prea multe posibilitati de obtinere a vreunui avantaj de catre puterile rivale.

Astfel,"problema orientala",timp de un secol si jumatate a ramas cea mai de durata si greu de solutionat dintre toate problematicile diplomatiei.Profesorul Matthew Smith Anderson a sustinut ca cele mai multe crize din 1856 pana la izbucnirea Primului Razboi Mondial au fost cauzate de ,,o posibila,probabila sau o actuala amenintare care vizeaza impartirea Imperiului Otoman",intrucat pozitia geografica a acestuia aducea numeroase beneficii acelor state care puteau contribui la dezmembrarea imperiului,insa ascensiunea Imperiul Tarist nu putea fi neglijata in niciun fel deoarece slabirea Imperiului Otoman era de bun augur pentru rusi.

In anul 1920, Tratatul de la Sevres, cel care a fost singurul act ce a pus capat primului razboi mondial intre puterile Antantei si Imperiul Otoman, ar fi dezmembrat, in principiu, intregul imperiu la nivel de putere internationala.Cu scopul de a pune in aplicare prevederile tratatului de la Sevres, guvernul britanic a sustinut ocupatia militara greceasca din Izmir si actiunile armate ulterioare in Anatolia. Termenii tratatului combinati cu actele militare ale grecilor ce au fost vazute de catre turcii nationalisti ca fiind o invazie, in cele din urma au dus catre succesul rezistentei armate a miscarii nationale conduse de Mustafa Kemal.

In timp ce nationalismul turc apare ca o ideologie de sine statatoare pana dupa sfarsitul primului razboi mondial, acesta a avut ca baza Comitetul pentru Uniune si Progres ,,Committee for Union and Progress (CUP)", ce a fost format in timpul revolutiei junilor turci in anul 1908. Decizia imperiului de a intra in razboi a fost un moment aparte, intrucat politica imperiului a fost aceea de a nu intra in conflicte care se puteau incheia cu repercusiuni asupra integritatii teritoriale a otomanilor.

Alianta cu Germania nu a fost o varianta spectaculoasa. Un pact cu puterile Antantei a fost intotdeauna o solutie viabila din perspectiva Comitetului. Odata ce alianta cu Germania a fost definitivata, obiectivele de razboi ale acestuia ofereau o atitudine de introspectie in ideologiile de stat. Avand aliat singurul stat dintre marile puteri pentru a a mentine o politica de relativa non-interventie cu privire la gestiunea interna, statul otoman putea fi asigurat in privinta oricaror incercari ale Marilor Puteri de a-si extinde influenta in imperiu .

Semnarea Conventiei de la Lausanne a servit si pentru a legitima si a legaliza reconfigurarea masiva asupra contextului etnico-religios din Orientul Apropiat. A fost primul de acest gen in care a fost implicata si intreaga populatie. Pentru nationalistii turci, rezultatul conferintei a fost o continuare a fostului imperiu otoman in privinta omogenitatii nationale. Istoriografie oficiala turca sustinea faptul ca exista un moment de diferentiere intre caderea Imperiului Otoman si nasterea Republicii Turcia.In realitate existau mai multe straturi in ceea ce priveste continuitatea intre cele doua entitati statale care au legatura una cu cealalta.