Teoria Plusvalorii și Exploatarea în Opera lui Karl Marx

Acolo unde economiştii burghezi vedeau relaţii între lucruri (schimbul unei mărfi pe o altă marfă), Marx a descoperit relaţii între oameni. Schimbul de mărfuri exprimă legătura între diferiţi producători prin intermediul pieţei. Banii înseamnă că această legătură devine din ce în ce mai strînsă, unind întreaga viaţă economică a diferitor producători într-un tot întreg. Capitalul înseamnă dezvoltarea în continuare a acestei legături: forţa de mun¬că a omului devine marfă. Muncitorul salariat îşi vinde forţa de muncă proprietarului pămîntului, al fabricilor, al uneltelor de muncă. O parte din ziua de muncă este folosită de mun¬citor pentru a acoperi cheltuielile legate de întreţinerea sa şi a familiei sale (salariul), iar în cealaltă parte a zilei muncitorul lucrează degeaba, creînd plusvaloare pentru capitalist, izvorul profitului, izvorul bogăţiei clasei capitaliştilor. Teoria plusvalorii este piatra de temelie a economiei politice marxiste.

Pe o anumită treaptă de dezvoltare a producţiei de mărfuri, banii se transformă în capital. Formula circulaţiei mărfurilor era: M (marfă) - B (bani) - M (marfă), adică vînzarea unei mărfi pentru cumpărarea alteia. Formula generală a capitalului este, dimpotrivă B-M-B, adică cumpărare pentru vînzare (cu profit). Marx numeşte creşterea valorii iniţiale a banilor pus în circulaţie plusvaloare.

Plusvaloarea nu poate izvorî din circulaţia mărfurilor, căci aceasta nu cunoaşte decît schimbul de echivalente; ea nu poate izvorî nici dintr-un spor de preţ, căci pierderile şi cîştigurile cumpărătorilor şi ale vînzătorilor s-ar compensa reciproc; or, aici nu este vorba de un fenomen individual, ci de un fenomen social de masă, de un fenomen mediu. Pentru a obţine plusvaloare, „posesorul... de bani ar trebui... să descopere... pe piaţă o marfă a cărei valoare de întrebuinţare să aibă ea însăşi însuşirea specifică de a fi sursă de valoare”, o marfă al cărei proces de consumare să fie în acelaşi timp un proces de creare de valoare. Şi o asemenea marfă există: este forţa de muncă a omului. Consumarea ei este munca, iar munca creează valoarea. Posesorul de bani cumpără forţa de muncă la valoarea ei, determinată, ca şi valoarea oricărei alte mărfi, de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei (adică de costul întreţinerii muncitorului şi a familiei sale). Cumpărînd forţa de muncă, posesorul de bani este în drept s-o consume, adică să-1 silească pe muncitor să muncească o zi întreagă, să zicem 12 ore. Dar în primele 6 ore (timpul de muncă „necesar”) muncitorul creează un produs care acoperă cheltuielile necesare întreţinerii sale, iar în celelalte 6 ore (timpul de muncă „suplimentar”) el creează un „plusprodus” neplătit de capitalist, adică plusvaloarea. Prin urmare, din punctul de vedere al procesului de producţie trebuie deosebite două părţi ale capitalului: capitalul constant, cheltuit pentru mijloacele de producţie (maşini, unelte de muncă, materii prime etc.) - a cărui valoare trece neschimbată (dintr-o dată sau treptat) în produsul finit - şi capitalul variabil, cheltuit pentru forţa de muncă. Valoarea acestui din urmă capital nu rămîne neschimbată, ci creşte în procesul de muncă prin crearea plusvalorii. Aşa încît, pentru a exprima gradul de exploatare a forţei de muncă de către capital, plusvaloarea nu trebuie raportată la întregul capital, ci numai la capitalul variabil.

Esenţa exploatării capitaliste a fost dezvăluită de Karl Marx in opera sa „Capitalul”. Marx a arătat că scopul nemijlocit al producţiei capitaliste este obţinerea şi sporirea plusvalorii şi că deci, atata timp cat există capitalism exploatarea proletariatului se intensifică mereu.