Situația în Europa Occidentală după Anul 1945

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, distrugerile materiale şi mai ales fizice erau extrem de mari în toată Europa, iar pierderile umane inestimabile. În bătrânul continent, numărul morţilor atinsese aproximativ 40 de milioane, iar cel al refugiaţilor in jur de 30 de milioane. Pe lângă numeroasele pierderi de vieţi omeneşti, este foarte dificil de calculat care a fost impactul războiului, referindu-ne la deficitul de naşteri ce a urmat în anii următori sau în termeni de mortalitate şi de îmbătrânire a populaţiei. Deasemenea, acelaşi lucru este valabil şi foarte real şi în cazul pierderilor economice, distrugerile propriu-zise, fiind completate de o teribilă uzare morală a investiţiilor. În Germania, de exemplu, pierderile au urcat până la aproape 20% din potenţialul industrial german, dar industria constructoare de maşini, a fost cea mai afectată. O altă mare dificultate a fost reprezentată de dizolvarea infrastructurii şi de numeroasele distrugeri din zonele urbane, unde în jur de 25% din fondul de locuinţe la nivelul întregii Germanii a dispărut pur si simplu.

În Franţa, 80% din instalaţiile portuare au fost distruse, 25% din locomotive şi jumătate din vagoane distruse şi ele deasemenea, 20% din capitalul imobiliar decimat şi 60.000 de întreprinderi industriale şi agricole au fost închise. Instalaţii industriale în valoare de peste 10 miliarde de franci au fost demolate în primii ani după terminarea războiului şi trimise în Germania, în timp ce în partea de nord a Europei, în Danemarca şi Norvegia, mecanizarea industriei crescuse chiar şi cu 15-20% în timpul conflictelor din zona occidentală.

Producţia de carne a început şi ea să scadă, cu o treime pe parcursul războiului, cea de pâine cu 60%, exporturile ajungând să fie în unele cazuri egale cu zero, să fie nule. Criza exporturilor europene avea să dea naştere aşa numitului, „dollar gap”, ce reprezenta un deficit uriaş în relaţiile comerciale cu Statele Unite şi care a cauzat o lipsă şi un deficit foarte mare de bani la nivelul economiei întregii Europe Occidentale.

Obiectivele princiapale ale primelor guverne postbelice au fost evitarea unui nou eşec al păcii şi ca urmare apoi, a revenirii crizei economice mondiale. Astfel, în consecinţă, în majoritatea statelor occidentale răspunsul guvenamental a fost de două tipuri, şi anume dirijist şi empiric. Dirijismul se referea la naţionalizările, planificările şi investiţiile publice din Franţa şi Italia, dorindu-se să se ajungă la o politică financiară, precum în Germania şi Japonia, practic fiind încercată o liberalizare a economiei. La tipul empiric, avem cazul Marii Britanii, unde chiar dacă au existat nişte naţionalizări masive, acestea nu au fost legate cu o planificare bine pusă la punct. După criza de reconversie din 1946-1947, reconstucţia economică a înregistrat şi a început să arate o creştere evidentă şi nişte succese remacarbile.

În toată reconstrucţia Europei Occidentale dupa război, Statele Unite au avut un rol extrem de important. Din punctul de vedere al americanilor, stabilitatea lumii în acea perioadă depindea în principal de reconstrucţia rapidă a Europei de Vest. America nu a contribuit doar financiar şi anume circa 25 de miliarde de dolari în credite şi sume nerambursabile în primii 6 ani postbelici, dar a oferit şi un nou model politico-economic şi social. Rezultatele planificării americanilor în ceea ce privea Europa Occidentală reprezentau în mare parte o extindere a filosofiei, a metodelor şi chiar a politicilor „New Deal-ului” în Europa, aceast lucru însemnând o eficienţă economică mai mare prin planificarea şi încurajarea schimbării sociale, având ca obiectiv naşterea unei noi societăţi prospere, sensibile la schimbare, dar şi foarte stabile.

Planul Marshall, dat după numele secretarului american de stat George Marshall, a arătat şi practic a dictat rolul pe care l-au avut americanii în Europa postbelică. La baza acestuia s-a aflat viziunea americană a unei Europe unite şi eficiente, a unei arii economice unice, bazate pe ideea de liber schimb, dar şi pe respectarea principiilor democratice. Programul, ce a fost aprobat de către Congresul american în aprilie 1948, implica furnizarea a 13 miliarde de dolari pe parcursul a 4 ani în Europa. 90% din aceasta sumă era reprezentată de bani nerambursabili, iar restul de împrumuturi cu dobândă mică, 2,5%/an, putând fi plătiţi, începând cu anul 1956. Planul era administrat direct de la Washington de către o agenţie, numită „Economic Cooperation Administration”, care avea birouri în aproape fiecare ţară. Rezultatul în Europa, al lansării planului în iulie 1947, a fost crearea un an mai târziu a „Organizaţiei pentru Cooperare Economică în Europa” şi apoi punerea bazelor procesului de construcţie europeană pe toate planurile economice şi de activitate.

Un alt aspect important al procesului de reconstrucţie a fost procesul de denazificare a societăţii vest-germane. El a presupus arestarea şi pedepsirea liderilor nazişti, denazificarea societăţii germane reprezentând practic îndepărtarea unui număr mare de membri de partid, oficiali şi oameni politici, interzicerea oricăror manifestări publice ale nazismului, distrugerea literaturii naziste, reorganizarea şcolilor şi universităţilor, îndepărtarea omniprezentelor însemne ale partidului de peste tot din ţară şi probabil cel mai important, condamnarea publică a numeroaselor atrocităţi ale regimului. Denazificarea a fost, totuşi, un proces lent şi incomplet, deoarece era imposibil să asiguri funcţionarea statului şi societăţii germane în condiţiile în care ar fi trebuit să marginalizezi o mare parte a celor aproxmiativ cinci milioane de membri ai NSDAP, „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei”, ce a fost cel mai important partid politic german, ce a existat intre 1919-1945. În primii 2 ani a fost denumit „Partidul Muncitoresc German”, iar între 1933-1945, a fost unicul partid politic din Germania nazistă.