România și Pactul de la Varșovia

Mutaţiile majore survenite în câmpul geopolitic european, dar şi în arena internaţională după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, manifestate în dinamica derulării Războiului Rece, au avut rolul determinant în apariţia celor două reprezentative blocuri politico-militare opuse, Alianţa Nord-Atlantică şi Pactul de la Varşovia.

Anul 1955 a fost marcat de ȋncheierea tratatelor de pace cu Austria, de primirea Republicii Federale Germane ȋn NATO şi de semnarea Tratatului de la Varşovia. La 14 mai 1955 s-a anunţarea semnarea „ Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală de la Varşovia” de către conducătorii statelor socialiste europene: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică.

Crearea Tratatului de la Varşovia a constituit o evidentă expresie a manifestării Războiului Rece pe continentul european, divizat în cele două sisteme antagonice sub raport social-economic, politic şi militar. Într-o primă analiză, Tratatul poate fi considerat o replică la crearea Alianţei Nord-Atlantice, în special după aderarea R.F. Germania la această alianţă, dar conotaţiile politico-militare ale acestuia converg spre materializarea deciziei Moscovei de a-şi subordona în mod instituţionalizat potenţialul militar al statelor semnatare ale Tratatului.

Potrivit articolului 4 din acest tratat: ”Ȋn cazul unui atac ȋn Europa, din partea vreunui stat sau grup de state ȋmpotriva unuia sau mai multora state semnatare ale Tratatului, ȋn cadrul exercitării dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, ȋn conformitate cu articolul 51 Cartei Organizaţiilor Naţiunilor Unite, va acorda statului sau statelor care au fost supuse unui asemnea atac ajutor imediat, ȋn mod individual, ȋn ȋnţelegere cu celelalte state semnatare ale tratatului şi prin toate mijloacele ce i se par necesare, inclusiv folosirea forţei armate.”

Pe termen lung, prin înfiinţarea Tratatului de la Varşovia, Uniunea Sovietică a obţinut un instrument eficient pentru promovarea integrării politice a statelor-satelit, alianţa militară fiind un auxiliar important pentru menţinerea acestora sub un riguros control. Din această perspectivă, acţiunea statelor membre ale Pactului de la Varşovia, cu excepţia României, în Cehoslovacia, a demonstrat în modul cel mai evident această abordare, promovarea, începând cu anul 1968, a „doctrinei suveranităţii limitate” de către Leonid I. Brejnev fiind consecinţa aceluiaşi fapt. În mai 1955, Uniunea Sovietică a creat Pactul de la Varşovia, ca alianţă politico-militară bazată pe similitudini ideologice.

În general, în primii săi ani de existenţă, Pactul de la Varşovia a reprezentat mai mult o monedă de schimb a Uniunii Sovietice, invocată în negocierile diplomatice cu Occidentul, decât o alianţă politico-militară stricto senso. După crearea Pactului de la Varşovia, foarte puţin din activitatea acestuia a fost direcţionată spre construirea şi conferirea de substanţă unei alianţe politico-militare. Uniunea Sovietică a pus accent în special pe utilizarea instituţiilor Pactului ca instrument de control şi subordonare a „aliaţilor minori”. Statul Major General sovietic a procedat la înlocuirea treptată a consilierilor cu un reprezentant militar sovietic al Pactului de la Varşovia în fiecare stat membru al alianţei. Aceştia aveau misiunea de a direcţiona şi monitoriza instruirea militară şi programele privind dotarea şi înzestrarea armatelor statelor respective pentru a fi în deplină concordanţă cu imperativele şi exigenţele politico-militare ale Uniunii Sovietice.

Până în 1958, România s-a dovedit a fi un aliat fidel al Pactului de la Varşovia. Deşi comunismul cu valenţe naţionaliste lansat de Gheorghiu-Dej, cu o uşoară tendinţă de detaşare faţă de linia politică impusă de Uniunea Sovietică, situaţie în mare parte încurajată şi de „noua deschidere” promovată de Nikita S. Hruşciov, căpăta un contur tot mai larg, în şedinţele Comitetului Politic Consultativ n-au fost prezente momente de controverse sau neînţelegeri ce ar fi putut fi puse pe seama reprezentanţilor României. Momentele critice ale anului 1956, materializate prin revoltele din Polonia şi revoluţia maghiară, n-au făcut din România un aliat „incomod”, cum avea să fie perceput mai târziu, ci cu siguranţă unul dintre cei mai devotaţi sprijinitori ai demersurilor întreprinse de către liderii sovietici. Evoluţia României în ansamblul Pactului de la Varşovia , pornind de la o atitudine de obedienţă totală şi până la sfidarea/nesupunerea asumată faţă de puterea hegemonică, poate fi evaluată cât mai obiectiv, prin urmărirea comportamentului în momentele controversate sau de criză ale existenţei alianţei. Întrucât, conform aserţiunii profesorului francez Jean-Louis Dufour, criza constituie „un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat”, este evident că aceasta „implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o poziţie fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru”.