In secolele al XV-lea si al XVII-lea, in Europa stiinta a cunoscut un mare avant. Marii ganditori, deschizatori de drumuri si noile instrumente stiintifice au schimbat radical conceptiile despre univers si locul omului in el.
Revolutia stiintifica s-a produs intr-o societate dinamica, aflata in plina expansiune si avansata din punct de vedere tehnologic.
Inventarea prafului de pusca, a armelor de foc, construirea unor vase care permiteau efectuarea calatoriilor oceanice le-au dat posibilitatea europenilor sa exploreze, sa faca harti si bineinteles sa cucereasca noi teritorii. Inventarea tiparului a permis pastrarea si transmiterea celor mai importante informatii, noilor generatii. Incepand din secolulul al XVI-lea intre societate, stiinta si tehnologie s-au nascut legaturi din ce in ce mai stranse, fiecare influentand in mod continuu dezvoltarea celorlalte doua.
Drumul spre progres
Cu exceptia catorva descoperiri stiintifice remarcabile, gandirea stiintifica din epoca medievala tarzie a facut relativ putine progrese in comparatie cu tehnologia. Tehnologia se ocupa de probleme practice, care puteau fi testate imediat, determinandu-se daca funnctioneaza sau nu. In schimb, stiinta studia mai ales natura universului si legile care il guverneaza. Noile idei erau greu de demonstrat si din aceasta cauza se loveau de o opozitie generala.
Aceste idei veneau in contradictie cu vechile teorii dogmatice si cu explicatiile religioase date fenomenelor naturale, motiv pentru care erau considerate socante si calificate drept sacrilegii.
La inceputul secolului al XVI-lea - inceputul erei moderne - majoritatea ideilor privind universul erau bazate pe teoriile ganditorului grec Aristotel (384 - 322 i.e.n.) si pe completarile aduse de astronomul grec Ptolemeu (secolul al II-lea e.n.). Scrierile grecesti si romane aveau o influenta puternica in tarile din vestul continentului, mai ales daca Biserica le considera acceptabile.
Acest lucru era valabil si pentru descrierea data de Ptolemeu cerurilor; el sustinea ca Pamantul se afla in centrul sistemului solar - la fel cum crestinii credeau ca intreaga istorie se construieste in jurul dramei pacatului si a salvarii omului. Potrivit lui Ptolemeu, Soarele, Luna si restul planetelor se roteau in jurul Pamantului, care era fix. Cand observatiile astronomice au venit in contradictie cu ideile lui Ptolemeu, traiectorile planetelor au fost reconcepute - intr-o maniera ingenioasa si complicata - astfel incat sa se potriveasca totusi teoriei. In mod evident, Pamantul era obiectul unor idei in continua schimbare; in acelasi timp se credea ca bolta stelara si sferele cristaline ale planetelor, situate dincolo de Luna, sunt neschimbatoare si desavarsite in perfectiunea lor, aflandu-se sub supravegherea ingerilor. Undeva, dupa toate acestea, se afla cerul si Dumnezeu.
Nu toti ganditorii greci erau de acord cu Ptolemeu, care sustinea ca Soarele se roteste in jurul Pamantului; totusi teoriile sale au ramas in picioare de-a lungul Evului Mediu. Prima alternativa bine demonstrata a apartinut lui Nicolaus Copernicus (1473-1543), un savant polonez; fiind canonoic la o catedrala, Copernicus a avut posibilitatea sa-si petreaca cea mai mare parte a vietii efectuand diverse studii si cercetari. Desi existau si membri ai Bisericii Catolice care nu s-au opus acestor noi idei, Copernicus a realizat singur ca teoriile sale ar putea genera reactii adverse. De aceea, el a amanat mult timp publicarea cartii sale "Despre miscarile de revolutie ale corpurilor ceresti"; se spune, ca abia in ultimele zile ale vietii sale i-a fost dat sa vada o copie a acestei cartii.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
