Protocolul de la Sankt Petersburg

La începutul anului 1913, negocierile româno-bulgare intraseră într-un impas, ambele state aşezându-se pe poziţii de forţă, fapt ce îngrijora marile puteri, care au început să preseze România şi Bulgaria, în vederea ajungerii la un compromis, deoarece un război româno-bulgar ar fi putut declanşa un conflict de mare amploare.

Iniţiativa deblocării impasului în care ajunseseră negocierile a aparţinut Marii Britanii, guvernul român acceptând propunerea englezilor, referitoare la chestiunea rectificării graniței dobrogene (care nu se putuse rezolva prin tratative bilaterale) . La 1/14 februarie, Titu Maiorescu a primit din partea lui Sir Edward Grey (ministrul afacerilor străine al Imperiului Britanic), prin intermediul lui Sir George Barclay (ambasadorul la Bucureşti al ţării mai sus menţionate) o notă în care, printre altele, se specifica: „cu toate că o reglementare a diferendului actual prin mijlocul negocierilor directe între România şi Bulgaria ar fi cea mai bună soluţie, dacă acest mijloc n-ar reuşi, ar fi mult mai preferabil să se recurgă la mediaţiunea Puterilor sau numai a uneia dintre Puteri, decât să se recurgă la război. Un război între România şi Bulgaria ar fi foarte serios şi s-ar putea să aibă ca rezultat amestecul vreuneia dintre Marile Puteri, amestec care ar rezulta desigur în prejudiciul puterilor secundare, de orice parte s-ar declara victoria.”

La 9/22 februarie, guvernul României notifica Marilor Puteri, acceptarea propunerii de mediere făcută de Marea Britanie.

Medierea a îmbrăcat forma unei conferinţe a ambasadorilor celor şase mari puteri europene (Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Austro-Ungaria şi Rusia) acreditaţi în capitala Rusiei.

În cursul lunii martie ambasadorii Marilor Puteri la Petersburg au întreprins mai multe runde de discuții pe probleme de procedură, dar a fost destul de evidentă ostilitatea lor, legată în mare măsură de apartenența acestora la blocuri politico-militare opuse .

Conferinţa Ambasadorilor de la Sankt Petersburg s-a desfăşurat în perioada 18/31 martie-26 aprilie/9 mai 1913 . Lucrările conferinţei au fost, nu de puţine ori, scena înfruntărilor dintre cele două blocuri politico-militare rivale, Antanta şi Puterile Centrale.

Conform unui document al Ministrului Plenipotențiar al României la Berlin către Ministrul Afacerilor Străine, datat la 15/28 martie 1913 , deci înainte de începerea de facto a dezbaterilor, se putea vedea poziția Italiei, prin ambasadorul Bolatti, care avea un viu interes pentru România și care dădea asigurări că va susține, prin guvernul sau, la Conferința de la Petersburg, împreună cu cabinetele din Berlin și Viena, ca orașul Silistra să fie cuprins în rectificarea de fruntărie, pe care, de altminteri, toate Puterile, fără deosebire de grupare, o recunosc în principiu ca o justă și necesară revendicare a României. Documentul face referire și la poziția Rusiei, Franței și Angliei cu privire la această chestiune: Din toate convorbirile mele sus menţionate rezultă însă că, până acum, Ministrul Afacerilor Străine al Rusiei nu pare dispus a consimţi la cedarea Silistriei, ci ar recomandă o soluţiune prin care înălţimile şi întăriturile din jurul oraşului ar trece de partea României; totodată ni s'ar concede şi o întindere mai mare pe coasta Mării Negre, decât cea oferită de Bulgaria; iar oraşul ar rămâneâ acesteia din urmă.

Încât priveşte atitudinea Guvernului Francez, am semnalat Excelenţei Voastre, prin telegraf, modul cum s a rostit noul Ambasador, d-1 DelcassS, la trecerea sa prin Berlin. De atunci, veţi fi aflat de la Petersburg că în con¬versaţiile sale cu colegii săi de acolo s’a pronunţat şi mai categoric in sensul că, in chestiunea oraşului Silistria, nu înţelege să se despartă de părerea ce o va susţine Ministrul Rusiei.