Politica economică a statului român în domeniul agriculturii 1859-1947

CONSIDERATII GENERALE

Apariţia statului a fost precedată de o lungă perioadă de dezvoltarea lentă a forţelor de producţie in cadrul comunei primitive de organizare a unei orânduiri sociale, de evoluţia formelor de conducere socială, de structurare a acestora, pentru că nu este de conceput existenţa unei colectivităţi fără o formă anume de organizare si de conducere.Statul este un fenomen social complex, este principala instituţie politică a societaţii. Accepţiunile termenului „stat” sunt foarte diversificate in funcţie de autori si de perioada politică la care ne raportăm. Astfel statul este:

-puterea centrală raportată la colectivităţile locale

- cel care desemnează o societate civilă organizată spre exemplu: statul român.

Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor raportate de către autorităţile publice, în vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul naţional.Referitor la conceptul de politică economică, acesta se defineşte prin raportarea la obiectul acţiunii de politică economică.

Agricultura1 este ştiinţa, arta sau practica care se ocupă cu procesul producerii de hrană vegetală si animală. In termenul generic de agricultură se regăsesc ştiinţe si ocupaţii diverse asa cum sunt: - acvacultura, care se ocupă cu creşterea plantelor şi a animalelor care trăiesc în apă, în special în mări şi oceane; agrofitotehnia, care se ocupă de cultura plantelor de câmp, a plantelor furajere şi a plantelor tehnice; - apicultura, domeniu care se ocupă cu creşterea albinelor pentru obţinerea de miere şi ceară, având şi importantul rol de polenizare a plantelor aflate în zona de creştere a albinelor; - avicultura, domeniu al agriculturii care se ocupă cu creşterea păsărilor; - horticultura, care se ocupă cu selecţionarea şi creşterea legumelor, pomilor fructiferi, viei, arbuştilor fructiferi şi decorativi, florilor, plantelor ornamentale, plantelor tropicale şi a plantelor de seră; - moluscocultura, care se ocupă de creşterea moluştelor, atât terestre, aşa cum sunt melcii comestibili, dar şi a moluştelor acvatice, aşa cum ar fi scoicile; -piscicultura, care se ocupă de creşterea peştilor în diferite condiţii, dar şi în sistem industrial; -sericicultura, care se ocupă de creşterea viermilor de mătase; -silvicultura, care se ocupă cu studiul, creşterea, exploatarea şi protejarea arborilor ce formează pădurile, controlul şi protecţia faunei şi florei din păduri; --zootehnia, domeniu care se ocupă de creşterea animalelor domestice, mai exact a mamiferelor de uscat domesticite, în scopul obţinerii de lapte, carne, lână şi piei sau blănuri.

Ramura de bază a economiei agrare in Transilvania a constituit-o cultura cerealelor. Semănăturile erau împraştiate pe loturi peste tot hotarul deoarece existau un număr mic de parcele.In regiunile unde mai dăinuiau obştea sătească, parcelele erau repartizate anual prin tragere la sorţi.

Treptat se va trece însa la proprietatea particulară aşa că la sfârşitul secolului al VIII-lea sistemul obştei va fi limitat mai mult la comunitatea pădurilor si păşunilor.

În agricultura Transilvaniei hotarul se împărţea în două: o parte fiind cultivată cu cereale, iar cealaltă rezervată păşunatului vitelor mari , al porcilor şi al oilor.

1

În cultura pământului se întrebuinţau unelte moştenite din vremuri anterioare. Plugul cu brăzdarul si fierul lat din metal; era foarte greu aşa că pentru folosirea lui era nevoie sa fie ’’injugaţi’’ patru sau şase boi.La recoltarea păioaselor se folosea in general secera.

În secolul VIII-lea se extinde tot mai mult cultura porumbului plantă cunoscută incă din veacul precedent; la inceput acesta a fost cultivat numai pe lângă casă, dupa care tot mai mult la câmp.

Pasajul agricol românesc nu s-a modificat radical in perioada evului mediu, culturile au rămas aceleaşi; din punct de vedere tehnic progresele au fost bune.Creşterea animalelor in economia Ţărilor Române a jucat un rol important; importanţa acesteia este dovedită de documentele epocii.

În agricultură s-a produs o creştere a suprafeţei cultivate cu cereale de aceea in unele judeţe suprafeţele de grâu au ajuns sa fie mai mari decat cele cultivate cu porumb.Creşterea animalelor a continuat sa fie o importantă ramură a agriculturii insă culturile de cereale au devenit tot mai importante.

În secolul al VIII-lea are loc in Ţara Românească si Moldova o creştere a producţiei agricole, deşi monopolul turcesc asupra grânelor care menţine preţurile scazute frâneaza această dezvoltare.Totuşi faptul ca boierii si mănăstirile produceau grâne pe moşiile lor fara nici o cheltuială, numai prin munca gratuită a ţăranilor face ca exportul grânelor in Imperiul Otoman să reprezinte un câştig pentru stăpanii de moşii, de aceea livrările sunt in creştere.

Creşterea producţiei de cereale era stimulată nu numai de posibilitaţile de vânzare pe piaţa externă ci şi de lărgirea pieţei interne. In ceea ce priveşte culturile din Ţara Românească şi Moldova actele din prima jumătate a secolului al VIII-lea menţionează in chip constant cele trei cereale:grâul, orezul şi meiul.

În secolul al VIII-lea se dezvoltă tot mai mult cultura porumbului; prin proporţiile pe care le capătă şi prin schimbările pe care le aduce in alimntaţie, putem spune că extinderea culturii porumbului este un fenomen deosebit de însemnat in istoria agriculturii.Faptul că porumbul a fost cultivat la inceput de tărani se vede in spusele unui cronicar moldovean ”Sărăcimea câtă era in ţară se-nvăţase de-şi făcea agoare cu sapa, prin păduri si prin silişti, pe sub păduri, de asemenea păpuşoi şi cu acea hrană se ţinea”2

Dezvoltarea producţiei de mărfuri in agricultură era impiedicată de dreptul de proprietate feudală, de raritatea forţei de muncă libere, de depăşirea pieţelor externe;dezvlotarea tehnico-agricolă poate fi observată si in rândul ţărănimii. In general semnele dezvoltării agricole sunt mai frecvente în regiunile locuite de ţăranii liberi.

REFORMA AGRARA DE LA 1864- CARACTERUL SI INSEMNATATEA EI

Revoluţia din 1848 precum si frământarile ţărăneşti care au devenit tot mai puternice, îndeosebi dupa unirea celor două tări române au demonstrat limpede că feudalismul se zbate în criza sa generală din care nu avea nici o posibilitate de ieşire.

Relaţiile de producţie feudală constituie principala piedică in calea dezvoltării capitaliste a ţării. Înlaturarea acestei piedici cerea rezolvarea urgentă a problemei agrare, in jurul căreia gravitau interesele tuturor claselor sociale.Direct interesată de rezolvarea acestei probleme era ţăranimea care ducea o permanentă luptă impotriva exploatării feudale. Ţărănimea revendica pământul in intregime si, în consecinţă, desfinţarea boierimii de clasă, lucru care nu se putea rezolva.

Alături de boierime si pe aceeasi poziţie cu ea era burghezia comercială, interesată in comerţul de cereale.Până in 1864, claca, numită in această perioadă si boieresc, a reprezentat principala problemă socială disputată intre ţărani si boieri.La desfinţarea clăcii si la împropietărirea cu loturi avute in folosintă, ţăranii se considerau îndreptăţiţi. Pentru loturile date in folosinţă si asupra cărora aceştia nu aveau nici un drept juridic de proprietate, boierii considerau claca o chirie platita de ţărani.Disputele asupra modalităţilor de reformare a agriculturii au fost deosebit de acute, in special in Ţara Româneasca, in cursul Revoluţiei de la 1848, cu privire la articolul 13 al Proclamaţiei de la Islaz, când poziţiile reprezentanţilor boierilor şi ai ţăranilor s-au infruntat in cadrul Comisiei Proprietăţii, convocată de Guvernul Provizoriu, in cadrul căreia însă nu s-a ajuns la o soluţie acceptată unanim.

Prin Legea din 1864 se proclama desfinţarea clăcii, a dijmei si a tuturor celorlalte obligaţii feudale datorate de ţărani boierilor.