Pacea de După Primul Război Mondial și Problemele Legitimității Învingătorilor și Învinșilor

Primul razboi mondial (1914-1918) a fost cel mai distrugator conflict pe care l-a cunoscut omenirea pâna atunci. Majoritatea operatiunilor militare s-au desfasurat în Europa, continent cuprins de flacari în cea mai mare parte a sa. Pierderile umane si materiale au fost uriase. La sfârsitul razboiului, Europa îsi secatuise resursele, energiile, baza materiala, pierduse zeci de milioane de locuitori, majoritatea tineri. Între popoarele europene s-au accentuat numeroasele disensiuni existente si au aparut altele noi. Decalajul de dezvoltare între Europa si S.U.A. a crescut mult, în favoarea americanilor. De altfel, dupa 20 de ani de refacere a Europei, va urma a doua conflagratie mondiala, care va mai distruge o data Europa si o va aduce, pentru multe decenii, la cheremul S.U.A. si Uniunii Sovietice.

Catre sfârsitul razboiului, elita politica americana realizase ca, prin distrugerea reciproca a puterilor Europei, S.U.A. vor mentine întâietatea economica si politico-militara mondiala pentru multa vreme. În acel moment, clasa politica americana îsi vedea interesele comerciale cel mai bine conservate într-un viitor fara conflicte. Este si acesta unul dintre motivele pentru care presedintele Wodroow Wilson a dorit sincer si a promis Congresului si poporului american o pace solida si trainica, bazata pe principii trainice. A plecat la Paris si a ramas acolo timp de sase luni, cea mai lunga absenta a unui presedinte american de pe teritoriul national.

Wodroow Wilson a dorit o pace ideala. Învingatorii cu învinsii trebuiau sa încheie un tratat cu toate prevederile negociate pe picior de egalitate. Principiile dreptului international urmau, în viziunea wilsoniana, sa domine interesele, indiferent cât de mari si puternice erau ele, indiferent ale cui ar fi fost. Era într-adevar proiectul unei lumi ideale. Era o conceptie care, daca s-ar fi putut pune în aplicare, asa cum a dorit W. Wilson, ar fi schimbat fata lumii, cel putin pentru o perioada, ramânând în istorie ca un model spre care s-ar fi aspirat mereu. Idealismul wilsonian nu a putut înfrânge pragmatismul anglo-francez. David Lloyd George si Georges Clemanceau l-au dominat pe W. Wilson. Erau mai bine pregatiti pentru influentarea deciziilor conferintei pacii si pentru redactarea tratatelor cu fiecare dintre învinsi. Ei si-au atins scopul de a impune Germaniei si aliatilor ei o pace dura, apreciata de unii politologi si istorici ca fiind un dictat al învingatorilor împotriva învinsilor. Asa a fost apreciata inclusiv în cadrul Congresului S.U.A., care a respins tratatul, care nu a devenit lege în S.U.A. Cariera lui W. Wilson s-a încheiat lamentabil. Cazut în dizgratie, a suferit un atac cerebral, parasind presedintia uitat si blamat. Bunele intentii nu au fost suficiente. Idealismul sau a început sa fie abordat peiorativ. Americanii au fost nemultumiti si, în mare parte, si-au propus o politica izolationista, de neimplicare în problemele europene, generate de neîntelegerile lor seculare.

Dupa încheierea razboiului si tratatelor de pace, Europa era distrusa, iar S.U.A., care-si consolidase mult, chiar decisiv, pozitia de lider economico-financiar mondial, trecuse la promovarea unei politici izolationiste. Razboiul mondial a fost un razboi civil, o afacere interna europeana este parerea care se putea citi în multe publicatii americane. Ca urmare, Europa post-conflict ramânea sa se reconstruiasca singura, pe alocuri îndatorându-se la bancile americane.

De la început, modul de gestionare a intereselor europene de catre conferinta pacii a împartit Europa în doua tabere. Cei multumiti, cel putin în cele mai multe dintre aspiratii si cei nemultumiti, care pierdusera influenta, teritorii, perspective de dezvoltare si trebuiau sa si achite nota de plata a razboiului. Din prima tabara faceau parte Marea Britanie, Franta, statele nou formate ca urmare a destramarii imperiilor german, austro-ungar si