Organizația Națiunilor Unite (constituire, structură și evoluție)

I N T R O D U C E R E

Menținerea păcii și securității internaționale constituie una dintre provocările majore ale umanității în epoca contemporană. Experiențele dramatice prin care a trecut omenirea în decursul secolului XX - cele două războaie mondiale, genociduri, Războiul Rece ș.a. - , cât și progresul spectaculos în domeniul tehnologiei militare și, mai ales, existența armelor chimice, biologice și nucleare, au demonstrat imperativul soluționării conflictelor și diferendelor exclusiv pe cale pașnică. Eșecul Ligii Națiunilor și implicit a sistemului de securitate colectivă, care au avut drept efect declanșarea celui mai sângeros război din istorie, au pus problema apariției unei organizații mai eficiente și capabile să mențină pacea mondială. După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, acest rol avea să-i revină Organizației Națiunilor Unite (ONU), care este cea mai importantă organizație internațională din lume și unica organizație de securitate ce acționează la nivel global.

Constituirea ONU a însemnat conform lui John Keegan instaurarea unei noi ordini internaționale, istoricul englez consemnând următoarele: De patru ori în epoca modernă s-a întâmplat ca oamenii să pună lumea la cale - la Pacea de la Westfalia în 1648 după Războiul de treizeci de ani, la Congresul de la Viena în 1815 după războaiele lui Napoleon, la Paris în 1919 după Primul Război Mondial și în San Francisco în 1945, după cel de-al Doilea Război Mondial .

Prin prezentul referat, mi-am propus ca scop să determin rolul și evoluția ONU la nivel global, atât în perioada postbelică, cât și la etapa actuală. Pentru atingerea acestui rezultat voi realiza următoarele obiective:

- Identificarea contextului de constiuire a ONU și prezentarea structurii Organizației;

- Analiza evoluției ONU în perioada postbelică și la etapa actuală.

- Estimarea gradului de eficiență al ONU în raport cu Liga Națiunilor.

În acest sens, am consultat monografii, studii de specialitate și resurse electronice, precum: Diplomația de Henry Kissinger, Fundamental Principles of International Relations (Principiile Fundamentale ale Relațiilor Internaționale) de J. Martin Rochester, Istoria Universală. Epoca Contemporană (1939-1995) de Anatol Petrencu, Relațiile Internaționale în perioada Războiului Rece de Elena Iuliana Lache sau pagina oficială a Organizației Națiunilor Unite www.un.org.

Capitolul I

CONSTITUIREA ȘI STRUCTURA O.N.U.

- 1.1. Originea și constituirea ONU

Bazele Organizației Națiunilor Unite au fost puse încă în primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Primul pas în acest sens a fost semnarea Cartei Atlanticului de către F. D. Roosevelt, președintele SUA și W. Churchill, prim-ministrul Marii Britanii, la 12 august 1941, la Washington. Carta Atlanticului a marcat momentul înființării Coaliției antihitleriste, scopul căreia era nimicirea tiraniei fasciste, apoi instaurarea păcii și securității și efectuarea măsurilor pentru curmarea agresiunii. Acest eveniment a făcut posibil următorul pas și anume semnarea de către 26 de state a Declarației Națiunilor Unite la 1 ianuarie 1942, fapt ce a însemnat extinderea Coaliției antihitleriste, numită în virtutea Declarației și Coaliția Națiunilor Unite. Alianța militară ce s-a creat a constituit fundamentul viitoarei organizații internaționale ce avea să înlocuiască Liga Națiunilor (desființată oficial la 20 aprilie 1946).

Crearea unei organizații internaționale, capabile să prevină o nouă conflagrație mondială și să asigure pacea și securitatea generală, a constituit o preocupare majoră a liderilor Marilor Puteri ale Coaliției Națiunilor Unite - F.D. Roosevelt, președintele SUA, W. Churchill, prim-ministrul Marii Britanii și I. Stalin, conducătorul URSS. Totuși, cel mai mare interes a manifestat Roosevelt, care a și înaintat ideea privind constituirea unei asemenea organizații și a identificat cauzele eșecului Ligii Națiunilor. Conform punctului de vedere al diplomației americane, insuccesul Ligii Națiunilor s-a datorat modului diferit de percepere a securității internaționale de către state și a intereselor lor în această privință, ceea ce a condus la adoptarea unor atitudini diferite în cazul unor acte de agresiune ce au culminat cu declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. De asemenea, s-a ținut cont că o parte din responsabilitatea eșecului Ligii o poartă înseși SUA, care nu aderaseră la Ligă, în pofida faptului că inițiativa de constituire a organizației a aparținut lui Woodrow Wilson.

La sfârsitul celei de-a doua conflagrații mondiale, fiind cel mai puternic stat al lumii, SUA nu ascundeau faptul că urma să-și asigure atribuțiile de leadership în relațiile internaționale. Astfel, de data aceasta, Statele Unite ale Americii au decis să rămână angajate în procesele de garantare a păcii și de statornicire a acesteia printr-o instituție care se dorea mai puternică și mai eficientă decât Liga Națiunilor. Noua organizație internațională urma să se întemeieze pe o împărțire a sferelor de influență între Marile Puteri și nu pe un echilibru de forțe între ele. Președintele Roosevelt a încercat să completeze ideea inițială a securității colective, cu viziunea sa privind cei 4 polițisti, prin care Statelor Unite ale Americii, Uniunii Sovietice, Marii Britanii și Chinei le revenea rolul principal în preîntâmpinarea și respingerea politicii agresive . Acestea urmau să participe la menținerea păcii ca polițisti mondiali, cu trupe proprii, în timp ce celelalte state, supravegheate de o Comisie neutră, urmau să se dezarmeze. Acest lucru nu s-a întâmplat ca urmare a intervenției statelor membre ale Coaliției Națiunilor Unite în proiectul de statut al ONU, în cadrul Conferinței de la San Francisco din aprilie-iunie 1945. Totuși, nereușita conceptului celor 4 polițisti mondiali nu a însemnat și pierderea statutului privilegiat al Marilor Puteri, cu care țările mici și mijlocii au trebuit să se resemneze.