Naționalismul la răscruce

Cel de-al doilea razboi mondial, se afirma de obicei, a lichidat un mit: mitul nationalismului. Odata cu prabusirea puterilor Axei, nationalismul a suferit o infrangere decisiva. Omenirea coalizata a respins aceasta formula de viata, cautandu-si alte drumuri. S-a produs o selectie de idei-forta si viitorul si-a inchis obloanele pentru nationalism. Nu mai raman asadar in prezenta decat doua doctrine care isi disputa intaietatea in lume: democratia si comunismul.

Concluzia aceasta nu e tocmai exacta. In realitate, nu nationalismul a fost rapus odata cu capitularea de la 1945, ci falsul nationalism, nationalismul agresiv si imperialist, care nu-i decat o remanenta a perioadei burghezo-imperialiste. Nationalismul autentic nu are nimic de-a face cu poftele de cucerire si aservire a altor popoare. El reprezinta faza de proiectie in istorie a constiintei interioare a unui neam, de maturizare spirituala a unui popor. El nu este revansard, nu este pornit spre rapt, viclenii si agresiuni. El cultiva imanentele unui popor si respecta in acelasi timp geniul creator al altor popoare. Nationalismul este o formula de convietuire in duh a tuturor popoarelor.

Natural ca restaurarea acestui adevar reclama eforturi penibile si de lunga durata. Opinia publica din Occident e subminata de falsuri, de minciuni, de slogane propagandistice, de prejudecati de cea mai ieftina calitate. Chiar rostirea termenului "nationalism" provoaca o anumita repulsie in aceste cercuri, considerandu-l o notiune osandita, un principiu definitiv esuat. Tema care se pune este extrem de dificila: a degaja din ruinele morale ale razboiului permanentele nationalismului, a detasa imaginea lui pura de niste exterioare istorice care nu convin fondului sau si nu-i apartin prin esenta. Si toata aceasta lupta de clarificare a notiunilor trebuie data cu o opinie publica ostila, traind inca sub povara grelelor acuzatii ce s-au adus nationalismului.