Majoritarism versuss Consensualism

Democraţia reprezintă una dintre cele mai complexe probleme ale organizării politice din lumea contemporană căreia i se acordă o importanţă deosebită de către analişti şi politologi.

Democraţia este un termen de origine greacă, provenind de la demos (popor) şi kratos (putere), înseamnă puterea poporului şi datează din antichitate, când au existat democraţia ca formă de organizare politică a societăţii în care conduce poporul.

Preşedintele american Abraham Lincoln definea democraţia ca guvernarea nu numai de către popor, ci şi pentru popor, adică guvernarea în acord cu preferinţele poporului.

În cartea sa Poliarhiile, Robert A. Dahl, asociază termenul de democraţie cu un sistem politic care se caracterizează printr-o receptivitate completă sau aproape completă faţă de toţi cetăţenii. Astfel, autorul consideră că o trăsătură fundamentală a democraţiei este receptivitatea constantă a guvernului la preferinţele cetăţenilor, consideraţi egali din punct de vedere politic. Există trei condiţii care, spune autorul, sunt necesare unei democraţii, fără să fie însă şi suficiente. Astfel, toţi cetăţenii trebuie să beneficieze de şanse neîngrădite: de a-şi formula preferinţele; de a face cunoscute aceste preferinţe celorlalţi cetăţeni şi guvernului prin acţiuni individuale şi colective; ca guvernul să le cântărească preferinţele fără părtinire, fărăa face discriminări în funcţie de conţinutul sau sursa preferinţei.

O definiţiei a democraţiei pe care o considerăm mai apropiată de realitate ar fi următoarea: democraţia este o formă de organizare şi conducere politică a societăţii de către cei care deţin puterea prin consultarea cetăţenilor, ţinând cont de voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile de progres ale ţării.

“În condiţiile contemporane, conceptul de democraţie este indisolubil legată de noţiunea de pluralism. Se consideră că nu poate exista democraţie fără pluralism politic şi la rândul său, doar o societate democratică poate garanta afirmarea pluralismului politic.”

Democraţiile moderne nu reprezintă o categorie omogenă din punct de vedere instituţional sau al principiilor după care funcţionează. Principiile după care ele sunt construite din punct de vedere instituţional sunt diferite. Funcţionarea lor este diferită, la fel cum sunt şi rezultatele funcţionării lor. Stabilitatea regimului democratic depinde în mod fundamental de tipulde democraţie instituit.

Explicaţiile clasice ale unor analişti ai democraţiei ca Dahl sau Lijphart nu ne sunt de mare ajutor şi, în general, dincolo de sintezele respectabile din punct de vedere teoretic, nu constituie instrumente foarte utile pentru politică. Primul cercetează democraţia (Dahl, 1998) din perspectivă teoretică, emiţând consideraţii generale de factură imperativă cu privire la condiţiile de posibilitate ale unei democraţii, stabilind seturi de criterii, relaţiile dintre democraţie şi alte aspecte ale vieţii sociale, cum ar fi cele economice etc. Cel de-al doilea face un studiu care porneşte de la distincţia dintre consensualism şi majoritarism (Lijphart, 2000, passim) în care formulează ipoteze ridicate pe date empirice ordonate în funcţie de zece parametri aleşi fără o justificare convingătoare. Analiştii care procedează astfel nu ajung decât la condiţii necesare ale democraţiei, şi anume la condiţii necesare pentru fiecare tip de democraţie în parte. Nici un set de astfel de condiţii – constituit pe criterii care au în vedere tipul de democraţie urmărit – nu este însă suficient pentru a putea vorbi de o democraţie scutită de particularităţi stranii sau chiar supărătoare.

Arend Lijphart a dezvoltat în 1984 modelul democraţiei majoritare şi pe cel al democraţiei consensuale, inspirându-se din propriile sale lucrări despre democraţia consociaţionistă şi dintr-o carte publicată de Robert G. Dixon în 1968, carte prin care s-au inventat aceste două formule.