Iugoslavia și conflictele dezghețate de sfârșitul Războiului Rece

Perioada 1989-1991 reprezintă pentru lume și în special pentru continentul european un moment fără precedent, din cauza implicațiilor politice, economice și sociale complexe ce au avut loc într-un termen atât de scurt. Nu degeaba unii istorici numesc acest moment ca fiind sfârșitul istoriei. Războiul Rece a fost unul dintre cele mai neobișnuite conflicte ce au avut loc în istorie. Lipsa conflictelor armate directe între cele două blocuri a făcut ca această perioadă să fie una cu totul nouă pentru omenire. Cele două blocuri se aflau față în față și erau strict opuse din toate punctele de vedere: politic, economic, militar, social. Probabil singura soluție pentru o ieșire din acest conflict neobișnuit a fost ca unul dintre blocuri să se „convertească” la principiile celuilalt. Desigur, acest lucru a generat schimbări în domeniile menționate mai sus, schimbări ce au dus la apariția evidentă a unor probleme.

Sfârșitul perioadei comuniste în Europa nu avea să însemne doar sfârșitul unei dominații politice asupra unor state, ci și dezghețarea unor conflicte ce fuseseră aplanate de politica de bloc. Avem astfel de-a face cu reieșirea la suprafață a disputelor din spațiul balcanic dintre Sârbi, Croați și Albanezi, dar și pe motiv confesional dintre catolici și ortodocși. De asemenea, cu disputele din Transnistria, dar și cu mai puțin violentele manifestări naționaliste ale maghiarilor din România și Serbia. Aceste manifestări au reieșit la suprafață odată cu liberalizarea estului Europei, conflictele nefiind suprimate ci doar înghețate în perioada dominației sovietice, un contraexemplu fiind oferit de rezolvarea diferendelor dintre Germania și Franța sau Turcia și Grecia în cadrul NATO .

Practic, Europa de Est se confrunta cu mai multe probleme etnice la acel moment. Prima se referea la problema țiganilor, aceștia neavând un anume stat național, deci problema fiind una mai degrabă socială, riscul de securitate fiind minor, la fel și în următorul caz, cel al germanilor și al evreilor, acesta fiind, mai degrabă, legat de migrație decât de schimburi teritoriale. Ultimele două probleme de natură etnică implicau ceva mai multe riscuri de securitate, și anume existența unor mase compacte de populații de altă etnie decât cea a statului-națiune pe care se aflau. Aici poate fi vorba despre situația maghiarilor aflați în centrul României sau a albanezilor aflați, de această dată, la granița statului național de care doreau să aparțină, și anume Albania . În situație similară se poate încadra situația mult mai complexă a regiunii Basarabia, unde populația majoritară din Republica Moldova era de origine română, iar populația din regiunile Bucovina și Bugeac aveau, de asemenea, un procentaj destul de ridicat de români, cele trei regiuni aflându-se la granița cu România. Probabil situația s-ar fi putut rezolva mai ușor, în ciuda divizării între două state a celor trei regiuni menționate, dacă pe teritoriul Republicii Moldova nu se aflau, de data aceasta la cealaltă graniță, grupuri compacte de populații ruse și găgăuze, pentru care România nu însemna nimic familiar. Însăși Ucraina care deținea două dintre cele trei regiuni românești nu era într-o situație prea fericită, având populații rusofone în sud și est, dar și de origine poloneză în vest, ca urmare a deplasării Poloniei spre vest în urma negocierilor de după al doilea război mondial.

Revenind la Iugoslavia, Moartea lui Tito, fondatorul statului socialist iugoslav, însoțită și de perestroika lui Mihail Gorbaciov, lipsa unor instituții capabile să gestioneze în mod democratic crizele și diferențele de dezvoltare industrială dintre republicile iugoslave, au stat la baza renașterii disensiunilor dintre națiunile diferite ce împărțeau același stat, cu precădere sârbii și croații, în special datorită ideilor că hărțile culturale și cele politice ar trebui să se suprapună. Dacă în cazul Cehia-Slovacia rezolvarea fusese una pașnică, nu același lucru se poate spune despre Iugoslavia, ceea ce a dus la aprinderea unor conflicte etnice ce au dus la redesenarea hărții politice, ca un rezultat al realității culturale din regiune.

Statul iugoslav fusese refondat după cel de-al doilea război mondial sub forma unei federații. Tito impusese în 1971 un sistem original de guvernare a statului, cu un președinte desemnat prin rotație de republicile componente ale Iugoslaviei . Criza iugoslavă începe în 1991 când Serbia refuză preluarea președinției federative de către reprezentantul croat, Stipe Mesici, iar la 25 iunie 1991 își vor declara independența Croația și Slovenia . Armata federală, ce servea intereselor de la Belgrad, intervine în Slovenia și suferă o înfrângere. Interesul pentru Slovenia este însă destul de mic, acolo neexistând sârbi, însă în Croația existau circa șase sute de mii în Dalmația, Krajna și Slavonia. Armata intervine în Croația, revendicând independența Krajnei și alipirea ei la Serbia .

În același an, pe 15 octombrie 1991, Bosnia își declară independența, iar sârbii și croații doresc efectiv să împartă în două țara, întrucât aici trăiau la moment un milion și jumătate de sârbi și șapte sute cincizeci de mii de croați. Armata federală controlată de Belgrad intervine de partea sârbilor bosniaci.