Istoria Stasi

Stasi sau Ministerul Securităţii Statului, reprezenta serviciul de securitate şi inteligenţă din Republica Democrată Germană. Apariţia Minsisterului Securităţii Statului ca instituţie de sine stătătoare a avut loc la data de 8 februarie 1950 când ministrul de interne dr. Karl Steinhoff a propus în cadrul celei de-a zecea sedinţă a Camerei Populare Provizorii din RDG, ca Administraţia Centrală Pentru Protecţia Economiei Naţionale să fie transformată într-un ,,Minister al Securităţii Statului” . Noul minister era prezentat în presă ca pe un fel de scut de apărare împotriva sabotajului englez şi american şi al complicilor din Germania de vest.

La o săptămână după anunţul oficial de crearea a acestui nou minister Erich Mielke era numit de către viceprim-ministrul republicii ca noul secretar de stat. În 1955, după ce Stasi şi-a extins reţeau de informatori secreţi în toate domeniile de activitate, a redobândit statutul de minister. La scurt timp după aceasta Mielke s-a concentrat pe construirea direcţiilor pentru securitate internă, pentru a bara şuvoiul necontenit de est-germani care îşi căutau libertatea în Vest .

Pentru a-şi îndeplini funcţia sa ofensivă în transformarea forţată a societăţii din RDG, Stasi şi-a lărgit în pas alert aparatul în doar câţiva ani. La moartea lui Stalin, în martie 1953, acest minister dispunea de circa 10 000 de colaboratori. Trei ani mai târziu, la începutul anului 1956, în serviciul Securităţii Statului se găseau mai mult de 16 000 de colaboratori . Numărul celor care lucrau sau colaborau cu a fost în continuă creştere. Astfel în 1974, 55.718 persoane erau angajaţi permanenţi ai securităţii. În 1989 numărul lor ajunsese la 75.106 iar în 1989 la 91.000 . Totuşi numărul tuturor celor care aveau de aface cu Securitatea era mult mai mare, ajungând în 1989 la 170.000 de colaboratori oficiali şi neoficiali.

Stasi şi-a împărţit colaboratori pe diferite categorii. Un rol important îl aveau cei numiţi IMS, care erau definiţi ca angajţi neoficiali care jucau un rol important în asigurarea securităţii dar care duceau în general o muncă preventivă .

Conform lucrării lui Barbara Miller, The Stasi files unvield, colaboratorii neoficiali erau împărţiti în două categorii. O primă categorie erau numiţi IME, termenul desemnându-i pe toţi cei care erau colaboratori neoficiali dar care aveau un scop precis. O a doua categorie erau numiţi IMB, termenul desemnându-i pe acei colaboratori neoficiali a căror misiune era observarea directă a persoanelor suspectate de activităţi cu inamicul .

Colaboratori neoficiali au avut o importanţă centrală în activitatea Stasi. Directiva 1/79 privind activitatea colaboratorilor neoficiali, îî numea ,,arma principală în lupta împotriva duşmanului” . Colaboratorii neoficiali erau persoane care încheiaseră cu Securitatea un acord de regulă în scris, conform căruia aveau să desfăşoare activităţi conspirative în serviciul ei, sub acoperire şi în secret. Aceste activităţi urmau să folosească la strângerea informaţiilor necesare lovirii inamicului, câştigării influenţei asupra evoluţiilor sociale sau susţinerii acestor funcţii prin mijloace logistice .

În anii de început, conceptul de colaborator neoficial exista deja, dar denumirile oficiale erau ,,Informator secret”(geheimer Informator), respectiv ,,colaborator secret”(Geheimer Informator).

În 1968, o nouă directivă a pus aceste funcţii, prin sintagma ,,colaboratori neoficiali”, într-o lumină mai blândă. Motivele pentru care oamenii scceptau să facă servicii de copoi au primit şi ele o imagine sonoră mai puţin dezgustătoare:nu se mai vorbea de avantaje în carieră şi de plată în bani, ci de ,,interes personal şi material”, nu se mai spunea racolare sub presiune şi şantaj cu ,,material compromiţător”, ci ,,stimularea dorinţei de îndreptare” .

Termenul de colaborator neoficial sugera, în plus, o relaţie de cooperare strânsă, formalizată şi oarecum de egalitate între ofiţerul de comandă titular şi informatorul său. Pe de o parte această sugestie îl revaloriza pe informator ca partener recunoscut, pe de altă parte servea autoproclamării Stasi ca organ în slujba muncitorilor, cu care avea un raport de încredere .

Sub pretextul acestor exprimări de raporturi s-a formulat în 1969 statutul Stasi care prevedea faptul că activitatea instituţiei este lupta împotriva inamicilor, luptă ce se realizează în strânsă colaborare cu muncitorii în baza încrederii şi a responsabilităţii conştiente a cetăţenilor, în spiritul vigilenţei de masă revoluţionare .

Numărul celor care erau colaboratori neoficiali era în continuă creştere iar cifrele vehiculate la sfârşitul anilor 80 erau ameţitoare. Conform unor surse numărul total al celor care aveau legături cu Stasi depăşea două milioane. Pe hârtie reţeaua de colaboratori neoficiali a cuprins la mijlocul anilor 50, 20.00 până la 30.00 de persoane. Aceste cifre nu spun însă nimic despre profunzimea colaborării mai ales că în acea perioadă racolările se făceau mai ales sub presiune, iar aceasta şi-a pus amprenta asupra statisticilor. În anii 60 si 70 s-a dezvoltat analog cu aparatul colaboratorilor titulari şi reţeaua de colaboratori neoficiali. În 1968 erau angajaţi în jur de 100.000. Până în 1975 Securitatea s-a mai dezvoltat odată masiv şi a ajuns la circa 180.000 . După această dată numărul de colaboratori neoficiali a rămas în esenţă constant până la sfârşitul RDG; a existat însă permanent o înlocuire a 10% din efectiv pe an. În 1988-1989 erau angajaţi circa 173.000 de colabratori neoficiali, din care 85 până la 90% erau bărbaţi .