Istoria Egiptului

FARAONUL

Denumirea de “faraon” dată regelui datează doar din mileniul I i.e.n. Dar şi înainte şi după această dată protocolul oficial îl menţionau pe rege cu cinci nume, care îi indicau atribuţiile supranaturale şi originea sa divină, coborâtor din mai mulţi zei.

Intr-adevăr, faraonul a fost considerat de la începutul istoriei Egiptului ca un zeu, atât in viata cat şi după moarte. Viata eterna îi este asigurata de drept. Recoltele ţării sunt abundente graţie puterii sale divine. El este cel mai bun, cel mai drept, atotştiutor şi întotdeauna desăvârşit in judecata şi hotărârile pe care le ia. Faraonul este o imagine a perfecţiunii întruchipate. Viata lui deci trebuie sa fie asemenea celei a unui fiu de zeu şi zeu el însuşi ; persoana lui este obiectul unui cult special, lui i se cuvine adoraţia din partea tuturor, puterea lui de monarh absolut deriva de drept din caracterul sau divin. Zeul suprem i-a dat delegaţia să conducă tara, l-a proclamat stăpân pământesc atotputernic. Viata sa de fiecare zi se desfasoara după un ceremonial complex, asemănător celui rezervat in templul zeului – tămâieri, abluţiuni ( băi rituale , de natura religioasă - nota Alex ), fardare, îmbrăcare cu vesminte noi, s.a., rituri care au un sens magic.

Cu ocazia ceremoniilor sau in reprezentările statuare ori picturale faraonul poarta aceleaşi însemne pe care le poarta şi zeii : o coada de taur atârnată de vesmânt (semn al forţei fizice), o coroana dubla, combinând o boneta alba cu o mitra roşie (coroanele Egiptului de Jos şi de Sus), o barba falsa, un sceptru cu capul zeului Seth şi un bici (semnele puterii divine), iar din coroana atârnându-i in mijlocul fruntîâii, un cap de cobra, un uraenus , simbolul soarelui. O centura cu cartuşul său ( sigiliul sau – nota Alex ), un pectoral masiv de aur, o salba de aur sau de perle la g[t, brăţări la mâini şi la glezne, completează ţinuta de ceremonie. Faraonul era supus (obligat) unor interdicţii alimentare : nici pesmet, nici carne de berbec sau de gâsca, iar legumele numai crude.

Spre deosebire insa de alt monarh oriental absolut şi divinizat, faraonul nu era nici inactiv, nici crud in comportarea sa, nici invizibil altora, nici nu se izola de supuşii săi. Dimpotrivă, se ocupa personal de tara şi poporul sau, primea in audienta şi dădea ordine, lucra in fiecare dimineaţa in ‘biroul’ său unde îl aşteptau scribii - secretari, citea scrisori sau rapoarte şi dicta dispoziţiile sau răspunsurile (dispoziţii care, in lipsa unui cod, deveneau legi).

Conducea efectiv – direct sau delegându-şi substitutul – administraţia tarii, justiţia, cultul şi armata. Îşi alegea înalţii demnitari, îşi organiza armata, stabilea o rigida eticheta, acorda recompense, şi chiar se ocupa de ştiinţă, de litere, de medicină, de teologie.

Idealizarea oficiala a faraonului nu i-a făcut totuşi pe egipteni sa îi uite caracterul de fiinţa omeneasca. Ca atare, analele egiptene consemnează şi actele sale – private sau politice – uneori meschine, nedemne ; in timp ce unele scrieri intitulate ‘invataturi’ arata ca el putea (şi chiar trebuia) sa se gândească şi la răscoale populare.

Atribuţiile cele mai înalte ale faraonului se refera la sfera vieţii religioase.

El este seful suprem al cultului, in numele lui i se aduc jertfe zeilor, in fiecare zi şi in toate templele ; el prezidează toate ceremoniile şi ritualurile legate de viata agricola a ţării, el porunceşte sa se construiască şi sa se restaureze templele, pe care le subvenţionează din tezaurul sau personal ; are prerogative de teolog suprem, are drepturi şi puteri (cel puţin teoretic) sa decreteze şi sa formuleze dogme religioase.

In al doilea rând, faraonul avea datoria sa-şi apere tara contra duşmanilor. Funcţia sa de comandant suprem al armatei s-a accentuat după alungarea hiksoşilor şi după succesele militare obţinute apoi de Egipt în Palestina, Siria şi Mesopotamia. In general insa, faraonii nu s-au arătat pasionaţi de viata militară (cu excepţia unor mari războinici, ca Tuthmosis III sau ca Ramses II).

In fine, a treia serie de atribuţii ale faraonului era sa asigure ţării o bună administraţie şi o justiţie dreapta; (în Egipt, domeniile acestor două activităţi nu erau perfect separate şi rigid distincte).

Faraonul îşi primea in fiecare dimineaţa vizirul, inspectorii şi pe membrii consiliului ‘ celor zece ’, cu care lucra. Era prezent la toate marile sărbători religioase – la care uneori oficia chiar el în persoană, - precum şi la importantele ceremonii agrare. Apărea în procesiunile solemne înconjurat de curteni, cu un fast impunător. In principiu, cel mai umil cetatean avea dreptul sa-i adreseze personal plângerile ; in practică însă , autoritatea sa supremă în acest domeniu şi-o transfera vizirului său, care reprezenta ‘ voinţa stăpânului, ochii şi urechile regelui ’.

Încât termenii în care faraonul era idealizat în textele oficiale, ca ‘ părinte şi ocrotitor bun şi drept ’, rămân cele mai adeseori in registul propagandei oficiale a regalităţii

Ca viata privată , faraonul avea – singurul din Egipt, alături de câţiva nobili, favoriţii săi – privilegiul poligamiei. Dintre soţii, alegea (provizoriu) una pe care o declara regina oficiala. Pentru a se păstra puritatea sângelui regal, adesea faraonul îşi lua ca soţie pe una din surorile sale ( iar in epoca Regatului Nou, chiar pe una din fiicele sale) In plus avea, bineînţeles, şi un harem bine asortat.