Istoria bisericii din perspectiva armoniilor și dizarmoniilor culturale

În secolul întâi după Hristos, Europa era dominată de Imperiul Roman care se întindea din peninsula Iberică și nordul Africii, până în Siria și Armenia. Rând pe rând galii, celții, grecii, tracii, egiptenii sau evreii, au căzute sub jugul roman. Cucerirea romană avea la bază conceptul de romanizare, popoarele care aveau altă cultură, altă religie și altă limbă, treceau printr-un proces, de multe ori extrem de dur, de transformare. Veterani, funcționari sau militari activi, locuitori din toate colțurile imperiului erau relocați în provincia nou cucerită. Erau puse bazele unei administrații exclusiv latine, iar dreptul roman reglementa raporturile civile dintre locuitorii imperiului, astfel că procesul de latinizare a popoarelor intrate în sfera imperiului era purtat la toate nivelurile, un război cultural dus pe toate fronturile. În acest context apare creștinismul, un nou concept spiritual, desprins din iudaism, care îmbrățișa monoteismul, conceptele morale iudaice și istoria religioasă descrisă de cărțile sfinte evreiești. În evangheliile sinoptice mai bine de jumătate dintre personalitățile religioase evreiești apar menționate într-un context sau altul, de cele mai multe ori fiind prezentate drept repere spirituale, exact așa cum tradiția evreiască le portretizează. De la Adam, Moise, regii evrei din dinastia davidică si omridă și până la profeții mari și profeții mici, cu excepția macabeilor, Noul Testament face referire la tradiția iudaică în aceeași manieră în care Vechiul Testament își descrie proprii eroi, ca pe niște oameni drepți și integrii sau cu alte cuvinte: Oamenii lui Dumnezeu. Însă fractura dintre iudaism și creștinism are legătură cu o profeție care a ieșit adesea din sfera religioasă, interpretată drept izbăvirea făgăduită de Yahve pentru istoria zbuciumată a evreilor. Potrivit relatării biblice, de la Avram și până la Imperiul Roman, în 2000 de ani de existență, poporul evreu a trăit în libertate, sub proprii regi și judecători, pentru aproximativ 450 de ani. Mai bine de 1500 de ani s-au aflat sub asuprirea egipteană, a popoarelor vecine, sub opresiunea asiriană, babiloneană, persană, greacă, seleucidă, ptolemeică și în cele din urmă romană. În aceste condiții credința iudaică a dezvoltat conceptul unui lider, care avea să îmbine atât puterea militară cât și cea religioasă, va restaura dinastia davidică și pentru totdeauna va avea un urmaș pe tronul lui Israel, eliberat și pe care nu-l vor mai asupri niciodată celelalte popoare. Astfel a fost predicată cu fervoare, pentru multe secole, în vremuri de restriște și suferință, în sinagogi, o eră pe care Mesia, care în traducere liberă înseamnă Unsul lui Dumnezeu, cel autorizat, cel împuternicit, cel care are dreptul să-l reprezinte pe Yahve, o va inaugura pentru totdeauna. Astfel în tradiția rabinică talmudică, cât și în mentalitatea colectivă, imaginea lui Mesia a fost asociată cu prosperitate financiară, militară și politică sau cu alte cuvinte Unsul lui Dumnezeu va crea un imperiu în care copiii lui Israel să trăiască nestingheriți, iar popoarele goyim, neevreii să devină sclavii celor 12 treburi. Astfel pentru evreii religioși Mesia trebuia să dețină calități preoțești, politice, militare și profetice, exact așa cum regele David apare descris în cărțile istorice ale Bibliei. Pentru evreii seculari Mesia sau Hristos pentru diaspora evreiască din Asia Mică și din alte zone vorbitoare de limba greacă, avea să fie un erudit, un lider politic, o personalitate, care îi va unii pe toți evreii într-o singură națiune suverană. Imaginea lui Mesia atât pentru evreii seculari cât și pentru cei religioși avea multe puncte de convergență, dacă cei din urmă îi acordau și anumite funcții spirituale, cei dintâi vedeau în profeția mesianică imaginea unui lider desăvârșit dorită calităților intelectuale deosebite. Din această perspectivă în interiorul iudaismului dizarmoniile aveau un conținut pur doctrinar, astfel cele trei mari secte ale religiei iudaice din primul secol, fariseii, cei mai numeroși, o școală de gândire ultra-conservatoare care conferea textelor sacre o interpretare literală, saducheii, elita preoțească, conservatoare, lipsită de misticism (nemurire, viață după moarte etc.), dar cu influențe elenistice care au dat naștere unor elemente de sincretism, iar esenienii, o grupare extrem de exclusivistă care punea accent pe conceputul de neprihănirea personală (modestie, simplitate, austeritate, etc.), studiau scripturile sacre în grupuri mici și trăiau izolați de societate, în comunități închise. Privite din exterior fiecare sectă se încadra perfect în parametrii teologiei iudaice care impune un stil de viață bazat pe respectarea celor 613 legi mozaice scrise în Tora, de la circumcizie până la zeciuială, diferențele de credință aveau la bază concepte de nuanță religioasă sau modalități de interpretare, pentru toți evreii monoteismul, Legea Mozaică și Mesia erau concepte transcendente oricărei bariere sectare. Cu alte cuvinte chiar dacă existau diferențe religioase între iudeii primului secol, acestea niciodată nu i-au separat astfel încât să dea naștere unor noi concepte fundamentale asupra învățăturilor Torei, evreii religioși adesea se închinau în aceleași sinagogi și indiscutabil Templul din Ierusalim pentru fiecare iudeu era locul cel mai sfânt din iudaism. Cu alte cuvinte armoniile din interiorul credinței mozaice, în primul secol, conduc spre concluzia că vorbim despre o singură practică religioasă, divizată de elemente minore, care astăzi ar trece drept diferențe de liturghie. În aceste condiții apare o nouă viziune asupra textelor sacre și o nouă definire a conceptelor teologice cardinale ale iudaismului, un nou concept care avea să răstoarne principiile fundamentale ale iudaismului. Mesia devenea încarnarea unui tâmplar din Nazaret, din ținuturile de nord ale Israelului. Galileea, unde se afla Nazaretul, era cea mai nordică regiune a Palestinei, dominată de multiculturalism: evrei, greci, fenicieni, romani sau sirieni, locuiau împreună, fiecare cu religia lui, însă grupul etnic cel mai damnat de evrei era constituit din samariteni, o populație formată în urma căsătoriilor mixte dintre evrei și neevrei. Practica religioasă mozaică era atât de redusă printre băștinași încât una dintre ocupațiile de bază ale locuitorilor acelor ținuturi era creșterea porcilor, un animal interzis cu ferocitate de textele sacre, care pășteau în voie suprafețele din jurul cetăților. Galileea, dintre toate ținuturile Israelului, era ultima regiune în care Mesia s-ar fi născut în concepția evreilor conservatori. Meseria comună, familia umilă și lipsa educației formale, pentru un evreu secular sau religios, cu siguranță nu erau caracteristici ale acestei personalități, aproape legendare, din literatura sacră iudaică. Teologia evangheliilor mutilează radical iudaismul: anularea restricțiile alimentare, nerespectarea sabatului, neutralitatea politică și militară, apelul la pace și la acceptarea jugului roman, dragostea pentru dușmani, acceptarea dreptului samaritenilor și al neevreilor de-a se ruga Dumnezeului lui Israel, anularea legilor mozaice, răsturnarea conceptului de Israel (singurul popor ales de Yahve), desacralizarea