Independența statului Kosovo

Succesul statului Kosovo auto-declarat independent depinde de foarte mulţi factori, mai ales într-o regiune în care memoria conflictelor este încă proaspătă. Recunoaşterea internaţională este critică pentru Kosovo, dacă ne gândim la viabilitatea sa ca stat suveran, deoarece posibilitatea de a interacţiona cu alte state şi organisme internaţionale va fi redusă semnificativ. Nerecunoaşterea independenţei Kosovo poate întârzia atît dezvoltarea economică, cât şi cea socială deoarece atât investiţiile străine, cât şi accesul la împrumuturi vor fi limitate. Kosovo ar putea intra într-o izolare permanentă dacă nu aderă la UE în următorii zece ani, a declarat diplomatul american Richard Holbrooke, arhitectul Acordului de la Dayton, aflat în vizită la Pristina în luna octombrie a acestui an. Începând cu Statele Unite ale Americii şi majoritatea statelor membre UE, de state au recunoscut Kosovo ca stat independent, dar există şi state precum Cipru, Republica Cehă, Grecia, România, Slovacia şi Spania, care datorită unor tendinţe secesioniste cu care se confruntă, au refuzat să recunoască această independenţă.

Mai multe state au denunţat neconformitatea actului unilateral de declarare a independenţei cu dreptul internaţional. Oricum, atât statele care au recunoscut independenţa, cât şi cele care nu au făcut-o realizează lipsa de precedent a acestui act şi dificultatea întemeierii sale pe dreptul internaţional pozitiv. Nu există nici o reglementare în dreptul internaţional care să acorde dreptul la autodeterminare minorităţilor naţionale. Există într-adevăr o tendinţă în dreptul internaţional modern de a acorda nişte drepturi colective minorităţilor, însă dreptul la autodeterminare nu face parte dintre acestea. Putem menţiona în acest sens Recomandarea APCE 1735/2006 care precizează că tendinţa actuală este de a recunoaşte drepturi comunităţilor naţionale şi culturale şi care recomandă acordarea unei protecţii colective drepturilor minorităţilor naţionale.

Comform Opiniei nr. 2 a Comisiei de Arbitraj cu privire la Iugoslavia (Comisia Badinter constituită în 1991), autodeterminarea serveşte doar „pentru a garanta drepturile omului ... fiecare persoană putînd să îşi aleagă apartenenţa la orice comunitate etnică, religioasă sau lingvistică”. În concluzie, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale se fundamentează pe dreptul la autodeterminare ca drept general şi nu includ un drept la autodeterminare. Este evident că ordinea juridică internaţională dă semne de desuetudine, iar declararea unilaterală a independenţei Kosovo, chiar dacă este „supravegheată” şi agreată de marile puteri, este un exemplu elocvent în acest sens. Pentru a avea o imagine de ansamblu a situaţiei actuale din Kosovo, este necesară o scurtă prezentare a celor mai importante evenimente care au precedat şi au condus la declararea unilaterală a independenţei din 17 februarie 2008. Slavii şi albanezii au co existat în Kosovo încă din secolul al VIII-lea. Regiunea a reprezentat centrul Imperiului Sârb până la mijlocul secolului al XIV-lea, iar sârbii consideră Kosovo leagănul civilizaţiei lor. Bătălia de la Câmpia Mierlei (Kosovo Polje) din 1389, când sârbii au fost învinşi de turci, a reprezentat un nou început pentru regiune, care a trecut sub dominaţia Imperiului Otoman. Controlul asupra provinciei Kosovo a fost recâştigat de sârbi abia în 1913 prin Tratatul de la Bucureşti.

Conform Constituţiei iugoslave din 1974, statutul regiunii Kosovo era de provincie autonomă, însă după moartea preşedintelui iugoslav Tito în anii '80, presiunile pentru obţinerea independenţei faţă de Serbia au crescut, iar când Slobodan Milosevic a devenit preşedinte în 1987, statutul autonom al provinciei Kosovo a fost anulat. În 1992, în urma unui referendum clandestin, albanezii proclamă independenţa Republicii Kosovo şi îl aleg în fruntea ei pe Ibrahim Rugova. În 1996, pe fondul unei campanii de purificare etnică împotriva albanezilor din Kosovo, mişcarea de guerilă, numită Armata de Eliberare din Kosovo (Ushtria Glirimtare e Kosoves, UCK), a desfăşurat o serie de atacuri asupra obiectivelor sârbeşti şi asupra sîrbilor kosovari. Atacurile au avut ca rezultat o ofensivă armată extrem de dură şi sângeroasă din partea autorităţilor iugoslave. Pe 6 februarie 1999, la Rambouillet, în Franţa, au început tratativele între Serbia şi puterile occidentale pentru găsirea unei soluţii de rezolvare a conflictului din Kosovo. În urma eşecului negocierilor, la 24 martie 1999 a început ofensiva aeriană a Alianţei Nord Atlantice asupra Serbiei pentru a se pune capăt epurărilor etnice dispuse de regimul lui Miloşevici. Ofensiva a durat până la 11 iunie 1999 (78 de zile) când Serbia a cedat. Forţele sârbeşti s-au retras din regiune în vara lui 1999 şi ONU a preluat administraţia provinciei. Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată în iunie 1999, a pus capăt războiului din provincia separatistă sârbă Kosovo şi a impus prezenţa unei misiuni ONU în teritoriu.