Imperiul Otoman

Otomanii sunt unul dintre cele mai măreţe şi mai puternice civilizaţii a perioadei moderne. Momentul lor de glorie din secolul al XVI lea reprezintă unul dintre cele mai importante momente din istora creativităţii omenirii, optistă şi artistică. Imperiul pe care l-au construit a fost cel mai mare şi mai influenţabil dintre imperiile musulmane din perioada modernă, iar cultura si expansiunea militară a traversat şi prin Europa. Imperiul Otoman a supravieţuit până în secolul al XX lea. Adevăratul sfârşit al culturii otomane a venit o dată cu secularizarea Turciei după al doilea Război Mondial împreună cu modelele europene de guvernare.

Voi începe cu cea mai importantă personalitate din istoria otomanilor, şi anume cu sultanul Suleyman, care din teritoriile cucerite de tatăl său a construit un oraş măreţ, o maşină militară, un imperiu şi o cultură.

Constantinopolul, odată cucerit, nu a însemnat doar un oraş foarte mare, ci şi un puternic simbol al măreţiei otomane, dat totodată i-a transformat pe otomani în stăpânii comerţului de est – vest.

Statul otoman

Otomanii au moştenit un amestec bogat de tradiţii politice din vaste grupe etnice precum turcice, persane, mongole, mesopotamiane şi islamice. Statul otoman s-a bazat pe un principiu de putere absolută în monarhie. Natura autocraţiei otomane este foarte neînţeleasă şi greşit interpretată în Vest, mai ales în cărţile de istorie a lumii.

Funcţia principală a unui conducător sau a unui sultan în teoria politică otomană este de a garanta dreptatea în ţinut. În acest sens, justiţia implică protejarea membrilor ce aparţin celei mai joase clase sociale de la taxe necinstite, coruperea magistraţilor, şi inechitabilitatea curţii. Aceasta, in teoria politică otomană, a fost prima îndatorire a sultanului. El personal şi-a protejat poporul de la excesul Guvernului, cum ar fi taxele nejustificate şi coruperea oficialilor locali. Pentru otomani, conducătorul putea garanta dreptatea în stat doar dacă deţinea puterea absolută.

Pentru a putea asigura justiţia în stat, otomanii au stabilit un număr de practici şi instituţii în guvernarea centrală ce îl înconjura pe sultan. Primul lucru a fost stabilirea unei birocraţii. Această birocraţie controla guvernele locale, acesta având să devină modelul absolutismului european în secolul al XVII lea. Alte instituţii şi practici politice sunt :

• Respectarea Guvernului : obligaţia primară a sultanului era de a superviza toţi oficialii. Câteodată el observa în secret procedurile Divanului, care era principalul grup de consiliere a sultanului, şi cele ale curţii de justiţie. Periodic, sultanul se deghiza pentru un tur al guvernelor locale pentru a se asigura că magistraţii şi dreptatea operează just.

• Siyasa : eradicarea corupţiei nu a însemnat nimic dacă nu se făcea nimic pentru acest lucru. Agenţii publici şi funcţionarii care au abuzat de puterea lor au fost supuşi unei jurisdicţii numite siyasa. Siyasa reprezintă un set de pedepse severe impuse de către sultan pentru funcţionarii corupţi.

• Declaraţiile publice de legi şi taxe : pentru a preveni fraudarea taxelor şi legile arbitrare de către funcţionarii publici, ordinele sultanului (firman) şi taxele au fost declarate postate public.

• Accesibilitatea : probabil unul dintre cele mai importante aspecte a guvernului centralizat otoman a fost accesul universal la autoritatea centralizată. Cu excepţia persoanei sultanului, fiecare cetăţean din imperiu putea deţine putere în stat. Fiecare membru al societăţii otomane putea să aborda Consiliul Imperial cu plângeri împotriva funcţionarilor Guvernului. Aceste petiţii oficiale erau numite ard i mahdar şi erau mereu tratate cu cea mai mare seriozitate.

• Opinia publică : cea mai comună concepţie greşită despre conducătorii islamici, în general şi conducătorii otomani în particular a fost aceea că aceştia au fost înlăturaţi, distanţi şi neinteresaţi faţă de popor. Din punct de vedere ideologic acest lucru era fals. De fapt, în statul otoman, opinia publică era considerată sigurul adevăr fundamental pe care se putea baza autoritatea în stat.

Structura Guvernului

Oficial, sultanul reprezenta Guvernul. El se bucura de puterea absolută şi, teoretic in cele din urmă era personal implicat în fiecare decizie guvernamentală. Totodată, sultanul îşi asuma şi titulatura de calif, sau de lider suprem temporar al Islamului. Otomanii au cerut acest titlu din câteva motive : cele două locuri sfinte Mecca şi Medina, făceau parte din imperiu, iar ţelul principal al Guvernului era să asigure securitatea musulmanilor din întreaga lume, în particular securitatea pelerinilor islamici la Mecca. Ca şi calif, sultanul era responsabil pentru ortodoxia islamică. Aproape toate cuceririle militare şi anexarea altor ţări au fost făcute din unul din două mari motive pentru garantarea trecerii în siguranţă a pelerinilor musulmani către Mecca (justificare pentru invadarea teritoriilor nemusulmane) şi pentru eradicarea practicilor şi credinţelor heterodoxe şi eretice (justificare pentru invadarea şi anexarea teritoriilor musulmane).