Imperiul Bizantin și Persia Sasanidă - Războiul cu perșii

INTRODUCERE

„Istoria este scrisă de învingători” sunt cuvintele rostite de către Winston Churchill, un exemplu fiind modul în care Imperiul Bizantin a fost tratat în istoriografie, acesta fiind invidiat dar și urât în același timp de Europa Occidentală.

Lucrarea de față începe cu personalitățile memorabile, „Focas” și „Heraclius”, „tiranul” și „eroul”, care au fost abordate de trei surse recunoscute . A fost necesar ca aceștia doi să apară prima dată în lucrare pentru a vedea rolul pe care l-au jucat aceștia pentru a putea asocia informația următoare.

Al 2-lea capitol are ca scop abordarea problemelor teologice ce au existat în acea perioadă, cum ar fi monofizitismul, care presupunea că acest Iisus Hristos ar fi avut o singură natură, iar firea omenească fiind absorbită de cea dumnezeiască, așa cum un cub de zahăr se dizolvă în apă. Poziția lui Eutihie este adeasea numită eutihianism, poziție ce se află în afara Hristologiei formulate de Chiril al Alexandriei și care, de asemenea, a fost anatemizată de non-calcedonienii care au adoptat credința lui Chiril. Această poziție a fost un răspuns la adresa nestorianismului, ce susținea ideea că Hristos ar fi avut două persoane diferite.

Monofizitismul este condamnat la Sinodul IV Ecumenic, ce a avut loc în Calcedon în anul 451.

Ultima parte din al 2-lea capitol este dedicată războiul bizantino-persan (622-628), care este abordat și susținut într-un mod direct de lucrarea lui Stelian Brezeanu: „O istorie a Imperiului Bizantin”. Am considerat că acesta trebuie să ocupe ultima poziție deoarece este prezentat într-o ordine cronologică, iar pentru a înțelege informațiile prezentate în acest subcapitol, era necesar să trec cititorii și auditorii prin informațiile importante, astfel această parte a lucrării vine ca o completare sau ca un rezumat la ceea ce am spus.

Vom vedea pe parcursul lucrării o serie de evenimente și informații care conturează, oarecum într-un final, tema acesteia, anume Imperiul Bizantin și Persia Sasanidă: războiul cu perșii.

1. PERSONALITĂȚI MEMORABILE

1.1. Focas

Considerat a fi și ultimul împărat trac, istoriografia pare ca-i atribuie o serie de caracteristici negative, definindu-i originea obsucră, violența și răutatea .

Guvernarea acestuia a generat o serie de crime pe care le-am putea denumi asasinate politice, iar aici putem vorbi despre Mauricius și o mare parte din familia sa, care au fost uciși cu o brutalitate nefirească. Aceste acte au dat proveniență unor conspirații împotriva împăratului, care, la rândul lor, au dus la o persecutare și mai înverșunată a aristocrației. Dintr-un motiv oarecare, facțiunea verzilor, care se spune că la început l-ar fi susținut pe Focas, s-a întors împotriva lui, iar cea a albaștrilor a socotit că trebuie să sprijine guvernul .

Odată cu problemele religioase pe care le aduce Focas, acesta înrăutățește și mai mult situația, întărâtându-i pe mulți cetățeni din imperiu. Intenția lui era să adopte o poziție calcedoniană hotărâtă, în contrast cu măsurile mai pragmatice ale precursorilor săi, care nu inițiaseră nici o tentativă prelungită de a-i aduce pe monofiziți sub control. Atitudinea lui Focas conduce către persecutarea monofiziților în Răsărit și la o rezistență firească împotriva politicilor imperiale. Nu este mai puțin adevărat faptul că , la sfârșitul sec. al VI-lea, papa Girgore cel Mare a provocat o controversă prin faptul că reproșase contra folosirii termenului „patriarh ecumenic” de către patriarhul Constantinopolului. Mauricius ignorsae controversa, dar Focas a susținut poziția papei și i-a consacrat lui Bonifaciu al III-lea un edict care îi recunoștea explicit episcopului Romei calitatea de cap al întregii Biserici. Mai mult, o asemenea poziție nu i-a adus lui Focas niciun fel de susținere nici din partea monofiziților, nici a calcedonienilor, care doreau să mențină prerogativele Bisericii din Constantinopol .

Guvernul împăratului, determinat de dezastrul militar provocat, a continuat să execute comandanți militari de frunte și membri ai aristocrației., însă această situație nu a făcut decât să încurajeze mai multe revolte militare . După ce Heraclius îl invinge pe Focas într-o bătălie „sângeroasă”, acesta a ajuns în fața capitalei la 3 octombrie 610, iar guvernul lui Focas s-a prăbușit, împăratul având parte de o execuție rapidă, iar culorile facțiunii albaștrilor au fost arse într-un acces de furie popular .