Hegemonia Otomană

o INSTAURAREA HEGEMONIEI OTOMANE

Dupa o pauza de trei decenii, in cursul careia regiunea Dunarii de Jos nu a mai cunoscut confruntari majore, ofensiva otomana si-a reluat cursul vertiginos in aceasta directie in 1521. La adapostul situatiei de calm relative pe care o creasera la frontiera dunareana a imperiului lor prin acordurile incheiate cu Ungaria, Polonia, Tara Romaneasca si Moldova, sultanii Baiazid al II-lea si in deosebi Selim I au intreprins un sir de mari campanii in Orient, in urma carora dominatia otomana s-a extins asupra unor vaste teritorii din Asia si bazinul rasaritean al Mediteranei.

Masiva angajare a turcilor in Orient a dat un impuls proiectelor de actiune antiotomana in Europa. In 1516, Papa Leon al X-lea a proclamat cruciada antiotomana, insa mai grave pentru Imperiul otoman au fost deciziile Congresului de la Viena (1515), in cadrul caruia Habsburgii au reusit sa-si asigure, prin conventiile incheiate cu Polonia si Ungaria, succesiunea la coroana ungara. Acest fapt, care anunta constituirea unei puternice grupari de forte in Europa Centrala sub conducerea Casei de Habsburg, chemata sa preia cu forte sporite initiativa luptei impotriva Semilunei, a provocat actiunea preventiva a Imperiului otoman. In 1521, Soliman Magnificul cucereste Belgradul, iar in 1526 nimiceste oastea ungara la Mohacs.

Catastrofa de la Mohacs a deschis in Ungaria lupta pentru puterea suprema intre Habsburgi, care revendicau coroana ungara in virtutea acordurilor de la Viena, si voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, sustinut de majoritatea nobilimii ungare, traditional ostila habsburgilor, si sprijinita de turci. Dubla alegere regala, cea a lui Ferdinand de Habsburg si cea a lui Ioan Zapolya in cursul anului 1526, a declansat conflictul armat intre cei doi pretendenti.

Cativa ani mai tarziu, telurile politicii ungare a sultanului au fost din nou grav subminate, de data aceasta de un acord intre Zapolya si Ferdinand de Habsburg (Oredea, 24 februarie 1538), care a consacrat dreptul de succesiune al celui din urma la coroana ungara.

Consecvent cu telul politicii sale in europa Centrala, acela de a mentine Ungaria in neutralitate, in afara coalitiilor antiotomane, Soliman intreprinde o noua campanie dupa moartea lui Zapolya (iulie 1540), ocupa Ungaria Centrala pe care o transforma in pasalac (1541), punand o bariera ferma expansionismului habsburgic spre Rasarit.

Desprinderea Transilvaniei din Regatul ungar si integrarea ei in acelasi sistem international cu Tara Romaneasca si Moldova a consolidate mult raporturile dintre cele trei state si s-a aflat la originea unor proiecte si actiuni commune.

Evenimentele din 1541 au desavarsit procesul transformarii Dunarii, de la Buda si pana la varsarea ei in Marea Neagra, in frontiera si linie strategica a Imperiului otoman.

Desi nu au reusit sa realizeze decat intermitent obiectivele lor rasaritene in secolul al XVI-lea, Habsburgii, prin initiativele lor, prin infruntarea lor permanenta, activa sau latenta, cu Imperiul otoman, prin reactiile pe care actiunile lor le-au provocat din partea Portii Otomane, au influentat puternic desfasurarile politice din tarile romane. Antagonismul dintre Habsburgi si Otomani pentru succesiunea ungara si pentru spatiul carpato-dunarean s-a rasfrant abundant asupra istoriei romanesti in secolul al XVI-lea.