Una dintre cele mai remarcabile figuri ale filosofiei si culturii europene din a doua jumatate a secolului al XVI-lea a fost Giordano Bruno. S-a scris mult despre viata lui, poate fiindca a fost asa de tragica. Insa majoritatea lucrarilor asupra lui Bruno au aparut abia incepand din a doua jumatate a veacului trecut. Dupa anul 1600 o uitare grea si apasatoare s-a lasat asupra scrierilor sale. Ele au fost interzise si blestemate, atat de catolici, cat si de protestanti vreme de doua veacuri. Giordano Bruno s-a nascut la Nola, in anul 1548. Localitatea era situata langa Neapole, un orasel pitoresc intre Vezuviu si Mediterana. Particola Nolanul, Bruno si-a adaugat-o in amintirea localitatii sale de bastina. Tatal sau, Giovanni Bruno, un nobil scapatat, ce slujea in armata viceregelui de Napoli, si-a botezat fiul cu numele Filippo, in cinstea mostenitorului coroanei spaniole. Copilul insa o mosteni mai mult pe mama sa, Fraulissa Saulino, o femeie frumoasa, cu ochi mari si melancolici, simpla, evlavioasa si care obisnuia sa citeasca in orele ei de odihna. La 11 ani, Filippo este dat la Napoli, la scoala particulara a calugarului Teofilo de Vairano. Acesta a fost repede cucerit de inteligenta acestui tanar sarac, harnic, perspicace. Aici va invata gramatica, latina, logica si dialectica, primind primele notiuni de filosofie. Ii citeste pe Platon si Aristotel. Dupa absolvirea scolii lui Vairano, nu a avut mijloacele materiale pentru a dobandi cultura superioara la care aspira si atunci este nevoit sa imbrace haina monahala, intrand in 1563 in manastirea San Domenico-Maggiore, a ordinului dominicanilor. In 1566, depune juramantul monahal, primind numele de Giordano Bruno, nume sub care va ramane cunoscut posteritatii. Dupa primirea rangului de preot, e rechemat la manastire pentru a-si pregati disertatia de doctor in teologie. Tanarul calugar, care se distinge printr-o memorie neobisnuita, este dus la Roma pentru a arata papei ,,gloria viitoare" a ordinului dominicanilor. Sustinerea disertatiei a insemnat un succes veritabil pentru Bruno. Din nefericire, cand se parea ca nimic nu mai poate impiedica ascensiunea proaspatului doctor pe treptele ierarhiei ecleziastice, a cazut ca un trasnet acuzatia de erezie. E sfatuit de un prieten sa fuga cat mai e timp. Paraseste noaptea manastirea dominicanilor si incepe de acum anii grei ai peregrinarilor. Prima data se duce la Roma cu gandul sa se apere, dar aici Inchizitia facea ravagii. La sfarsitul anului 1576, dupa ce s-a convins ca nu poate spera sa se justifice in fata inchizitorilor, el paraseste in graba capitala papala. Singur, fara prieteni, urmarit si amenintat, arunca sutana dominicanilor si porneste sa cutreiere orasele din nordul Italiei. Traieste modest din lectiile particulare ce le da unor tineri nobili. La Venetia editeaza anonim lucrarea pierduta astazi, ,,Despre semnele vremii". Incearca fara succes sa se stabileasca in Franta si atunci se indreapta spre Geneva calvinistilor, calea traditionala a emigrantilor din Italia veacului sau, crezand ca acolo va gasi un guvern mai bun. Din nefericire, inchizitia calvina nu era cu nimic mai prejos decat cea catolica. Multi adepti italieni ai Reformei, care au sosit la Geneva, in speranta ca-si vor vedea visurile implinite, au fost profund deziluzionati, unii sfarsindu-si calatoria pe rug. La 20 mai 1579 el frecventeaza cursurile Universitatii din Geneva, dar nu pentru mult timp, intrucat se isca un conflict cu rectorul universitatii Antonio de la Faye, impotriva caruia publicase, anonim, un pamflet. El este arestat si intemnitat, apoi excomunicat, iar dupa eliberarea lui din inchisoare, la sfarsitul lui august 1579, paraseste orasul, luand drumul Frantei. Pentru inceput se stabileste la Lyon, apoi la Toulouse, unde ocupa prin concurs postul de profesor de filosofie la Universitate, iar lectiile lui se bucura de succes. Statutul universitatii prevedea predarea filosofiei in conformitate cu doctrina aristotelica. Nolanul insa, incearca sa organizeze o disputa publica impotriva aristotelismului, ce starneste o indignare plina de ura printre colegii sai de la universitate. In plus, ciocnirile armate dintre catolici si hughenoti, din sudul Frantei, pun capat primei experiente universitare a filosofului italian. In 1581, Bruno a mers la Paris. Aici a refuzat initial postul de profesor ce-i fusese propus, in schimb a anuntat un ,,ciclu extraordinar de prelegeri de filosofie pe tema celor 30 de atribute ale lui Dumnezeu".1 Aceste lectii erau un fel de comentariu la capitolul corespunzator din ,,Codul teologiei" al lui Toma d'Aquino. In realitate, ele erau impotriva tomismului. Cursurile de la Sorbona, frecventate de un impresionant auditoriu, au adus filosofului gloria. Se spune ca Nolanul ,,( )vorbea atat de limpede si cu atata patos, cu un asemenea debit verbal, incat mana rutinata a studentilor Sorbonei nu mai reuseau acum sa noteze tot: atat de sclipitoare ii era gandirea, asa de mare ii era forta cugetului"2. Pe studenti ii impresiona mult faptul ca ,,noul lor profesor ,,gandea si dicta concomitent"; ideea se nastea sub ochii lor; ea se invesmanta cu argumente irezistibile, isi gasea expresie in imaginile luminoase ale mitologiei antice, in comparatii curajoase si nebanuite, in concluzii hotarate, care sfaramau structura armonioasa a speculatiilor scolastice. Auditoriul era stapanit de un sentiment ciudat; asista la nasterea unei noi filosofii - nolana filosofia. Vocea mladioasa a italianului cu temperament vulcanic - care nu-si silabisea lectia, stand la catedra (ca ceilalti profesori), ci vorbea liber si intotdeauna in picioare - provoca fara indoiala studentilor un fior de admiratie si respect. Maestria, imbinata cu o emotie lipsita de orice nota teatrala, ii ingaduie sa creeze, sa innoiasca temele intr-un mod, uneori, rascolitor. Avea in el un foc interior, in ciuda privirii sale blande, stiind sa topeasca cunostintele asimilate in retorta neincetat fierbinte a inteligentei si temperamentului sau. Studentii aflau - pentru prima oara - de la profesorul lor ca e nevoie de ceva mai multa libertate spirituala, ceva mai multa putere de inaltare sufleteasca, putinta de a te sustrage lumii reale, nedrepte, si de a evada sau, cel putin, de a visa lumi mai necurate si mai uman oranduite."3 Faima noului profesor, ce avea o capacitate neobisnuita, a ajuns repede la curtea regelui Henric al III-lea, caruia ii era reprosata politica sa toleranta si interesul sau pentru stiinte si arte. El isi va tipari primele lucrari, printre care ,,De umbris idearum", publicata in 1582, o lucrare de filosofie propriu-zisa, in care gasim o serie de idei dialectice interesante, referitoare la corespondenta dintre ordinea gandirii si cea a lucrurilor. Intre timp, intetirea razboiului civil din Franta, il face pe Bruno sa se indrepte spre Anglia, avand calduroase scrisori de recomandare de la Henric al III-lea pentru ambasadorul sau de la Londra, Michel de Castelneau de Mauvissicre. Anii petrecuti in Anglia, intre 1583 si pana in octombrie 1585, au fost fericiti si fructuosi. A fost gazduit de ambasadorul Castelneau, care i-a oferit toata ospitalitatea, l-a inteles si l-a ocrotit de atacurile la care a fost supus. In Londra, Bruno s-a imprietenit cu poetul John Florio, fiul unui exilat italian, cu un grup de tineri aristocrati, printre care si compatriotul sau Alberico Gentile, jurist celebru, unul dintre fondatorii dreptului international, cu poetul englez Sidneo, cu unchiul acestuia, Robert Dadly, cancelarul Universitatii din Oxford, favoritul reginei Elisabeta. Cu ajutorul noilor sai prieteni reuseste sa patrunda in universitate, unde va preda studentilor cursul de filosofie, timp de un semestru. Cursurile sale au fost privite la inceput cu raceala, iar mai tarziu cu dusmanie fatisa.
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).
