Franța și revoluția de la 1848

A fost nevoie de timp pentru ca Franța și competitorii ei să devină conștienți de schimbarea petrecută în ierarhia puterilor. În 1815, în ciuda înfrângerii sale în fața marii coaliții europene, Franța rămânea, în principiu, cea mai puternică țară de pe continent. Era ținută în carantină și sub strictă observație de teama să nu revină la proiectele destabilizatoare și expansioniste ale Revoluției și Imperiului. În crizele care agită periodic scena europeană, Franța se manifestă cu discreție și în general sfârșește prin a ceda. Păstrează totuși nostalgia frontierelor pierdute . Cuceririle revoluționare fixaseră în conștiința francezilor conturul unei Franțe situate între hotarele ei naturale, ceea ce însemna, spre est, Alpii și Rinul. Celelalte puteri se măriseră prin hotărârile Congresului de la Viena, și doar Franța pierduse din teritoriile cucerite, ba chiar și câteva anexiuni mai vechi (din timpul lui Ludovic al XIV-lea), anume Landau, Saarbrucken și Saarlouis. Permeabilitatea frontierei de nord-est devenise evidentă în timpul invaziei din 1814. Cum distanțele contau din ce în ce mai puțin, Parisul descoperea că spațiul care-l separa de armatele inamice devenise destul de neînsemnat. Aceste motive alimentau interesul pentru regiunile situate pe malul Rinului și al Meuzei, care i-ar fi putut oferi un oarecare scut .

Restaurația Bourbonă este ceea se definește prin perioada ulterioară revoluției franceze, sfârșitul republicii și apoi a imperiului francez condus de Napoleon Bonaparte, atunci când o coaliție a puterilor europene, refăcută de întoarcerea fostului împărat, a redat Franței posesorii ei de drept, pe regii bourboni. Ea a început din 1814 până la revolta populară din iulie 1830, exceptând desigur intervalul celor „100 de zile”, atunci când monarhia bourbonă devenise încă o dată atât de indezirabilă încât familia regală a fost forțată să părăsească Parisul și să fugă la Gent .

Sunt puține semne că bourbonii ar fi învățat ceva din această lecție luând în considerare starea de tensiune crescândă a populației pariziene și chiar din toată Franța. Problemele ante-revoluționare au revenit rapid mai ales prin comportamentul curții regale generatoare de noi stări de aversiune între clasele de sus și cele de jos. Noul regim a fost, cu toate acestea, o monarhie constituțională, spre deosebire de Vechiul Regim, care era absolută, având astfel anumite limite în procesul de guvernare. Perioada a fost caracterizată printr-o reacție conservatoare puternică, urmată de activități minore dar consistente ale populației încă nemulțumită .

Până în 1820, opoziția liberală, care împreună cu radicalii alcătuiau jumătate din cameră, s-au dovedit a fi imposibil de condus, iar Decazes și regele căutau metode de a revizui legile electorale, pentru a asigura o majoritate conservatoare mai docilă. Asasinarea ducelui de Berry, ultrareacționarul fiu al fratelui lui Ludovic și moștenitorul prezumtiv, viitorul Charles al X-lea, de către o grupare bonapartistă în februarie 1820, a declanșat decăderea lui Decazes și triumful radicalilor. Richelieu a revenit la putere pentru un interval scurt, din 1820 în 1821 . Presa era sever cenzurată, închisoarea fără proces a fost introdusă iar liderii doctrinari, precum Francois Guizot, au fost exluși din Școala Normală Superioară. Sub Richelieu dreptul electoral a fost schimbat pentru a oferi alegătorilor bogați vot dublu la alegerile din noiembrie 1820. După o victorie răsunătoare, un nou minister radical a apărut condus de Jean Baptiste de Villele . Mari figuri literare precum: Chateaubriand, Hugo, Lamartine, Vigny și Nodier s-au raliat cauzei radicale .

Între 1827 și 1830, Franța a înfruntat o încetinire a creșterii economice, industriale și agricole, care a fost probabil mai rea decât cea care a dus la revoluția din 1789. O serie de agravări progresive a insuficienței cerealelor la sfârșitul anului 1820 a dus la creșterea forțată a prețurilor la diferite alimente de bază și la scăderea alimentelor destinate vânzării. Ca reacție, țărănimea din toată Franța au început să ceară reducerea tarifelor asupra cerealelor, pentru a scădea prețurile și să faciliteze situația economică existentă . Totuși, Charles X, înclinându-se presiunii proprietarilor bogați, a menținut tarifele în continuare. A procedat astfel bazându-se pe replica Bourbonilor la „Anul fără vară” din 1816, atunci când Ludovic al XVIII-lea a destins prețurile după o perioadă de foamete, cauzând o scădere a prețurilor, și suportând furia marilor proprietari, care erau sursa tradițională a legitimității Bourbonilor. Astfel, țăranii din întreaga Franță au avut de suferit, între 1827 și 1830 o perioadă de greutăți economice și prețuri mari. În același timp, presiunile internaționale, combinate cu puterea slabă a provinciilor, a condus la o descreștere a activității economice în centrele urbane. Această scădere a industriei a dus la creșterea sărăciei populației pariziene, iar până în 1830 demografia va avea mult de suferit din cauza politicilor economice ale lui Charles X .