Democrația antică și modernă

Termenul demokratia a fost concepul în urmă cu aproximativ 2.400 de ani. În ciuda faptului ca politologii au opinii diferite asupra anumitor detalii în a defini și evalua democrația, Dahl a propul 8 criterii de definire a termenului democrație: 1) dreptul de vot, 2) dreptul de a fi ales, 3) dreptul liderilor politici de a concura pentru susținere și voturi, 4) alegeri care sa fie libere și corecte, 5) libertatea de asociere, 6) libertatea de exprimare, 7) surse alternative de informare, 8) instituțiile responsabile de politicile publice să depindă de vot și de alte expresii ale preferințelor. Aceste cerințe sunt implicie în definiția simpla a lui Lincoln, conform căreia democrația este guvernarea de către popor și pentru popor.

Paternitatea termenului „democrație” i se atribuie adeseori lui Herodot. La Herodot găsim o organizare socială condusă de demos ori de către cei mulți, în opozișie clară cu monarhia sau oligarhia. Herodot este cel care asociază conducerea exercitată de demos cu isonomia, legea egală; o asociere ce rămâne predominantă, pe parcursul întregii experiențe grecești, între democrașie si libertate (eleutheria).

Democrația antică a fost concepută într-o relație intrinsecă, simbiotică cu polis-ul. Polis-ul grecesc nu a fost un oras-stat, a fost o comunitate citadină, o koinonia. Politeia înseamnă cetățenie și structură (formă) a polis-ului.

„Statul” este un termen care provine din latinescul status, care înseamnă o situație, condiție, o stare de fapt. Machiavelli a fost primul care a numit „statul” ca pe o entitate impersonală și a recurs la denotațiile politice moderne ale termenului. Formele politice mai erau încă denumite cu termenul generic de regnum sau civitas. Hobbes a preferat termenul „commonwealth”, nici Bodin nu a utilizat termenul de „stat”, transformând imperium-ul medieval în „suveranitate”.

Termenul societate provine din latinscul socius, care înseamnă „însoțitor, asociat”. Atunci dacă societatea „asociază” oamenii, statul se „bazează” pe aceștia.

Democrația anticilor se caracterizează prin faptul că era lipsită de stat, se diferențiazăde democrașia moderna nu constă doar în dimensiunea geografică și demografică ce solicită soluții diferite, ci tocmai în finalitațile și valorile fundamentale.

A afirma că democrația antică a fost echivalentul polis-ului e similar cu a afirma că era o „democrație directa”. Toate democrațiile noastre sunt indirecte, așadar sunt democrații reprezentative în care guvernarea se face prin reprezentare, nu personal. În ciuda promiscuității condiției umane, democrația antica a fost cea mai bună aproximare a democrației în sens literal, unde guvernanții si guvernații se aflau într-o relație directă. Democrația directă permite participarea continuă a persoanelor în exercitarea directă a puterii, în timp ce democrația indirectă presupune un sistem de limitare si de control al puterii.

Aristotel, observator realist și martor al evenimentelor care au condus la prăbușirea libertăților antice, a plasat democrația în clasa formelor corupte de politeia. În timp ce Pericle, a numit democrația „guvernarea celor mulți”, Aristotel a numit democrația „guvernarea săracilor”. Demos-ul lui Aristotel nu îi include pe toți ci o secțiune a întregului: stratul social al săracilor. Aristotel a ajuns la această afirmație spunând că, în cazul în care majoritatea ar fi înstărită, s-ar ajunge la oligarhie, în timp ce guvernarea celor săraci, chiar și a unei minorități ar fi o democrație.

În secolul al IV î.H ruptura produsă în interiorul polis-ului devenise extremă. Fie bogații conduceau după propriile interese, fie săracii conduceau după cum credeau ei. Autoguvernarea adevărată, cum o practicau grecii, necesita un total devotament a cetățeanului în slujba interesului public. Semnifica o viață întreagă dedicată actului guvernării: „Cetățeanul... s-a oferit pe de-a-ntregul statului; și-a dat sângele în războaie; timpul său în vreme de pace; el nu avea dreptul să lase deoparte interesele publice pentru a se ocupa de problemele prorii... dimpotrivă, trebuia să le neglijeze pentru a lucra întru bunul mers al cetății”. Se ajunsese la un dezechilibru profund, hipertrofierea politică a generat atrofierea economică; cu cât democrația era mai perfectă, cu atât cetățenii deveneau mai săraci.Se crea un cerc vicios al căutării unor soluții politice pentru necesitățile economice. Se impunea confiscarea bunurilor pentru a se putea face față producției insuficiente de bunuri.