Cultura Egiptului Antic

Una dintre cele mai fascinante culturi este cea a Egiptului Antic. Această lume a anichităţii plină de magie şi mister m-a captivat mereu şi acum voi încerca să o descriu aşa cum o văd eu.

Egiptenii sunt poporul care este condus în totalitate, practic, de către propria religie, iar sensul vieţii fiind pregătirea pentru moarte, adevărata viaţă fiind socotită cea veşnică. De aceste principii se conduceau atît oamenii simpli cît şi faraonii, acestea au determinat toate normele şi valorile culturale a acestei civilizaţii.

Pentru a căpăta o impresie generală despre religia egipteană este necesar să amintim concepţiile fundamentale, expuse în Cartea Sfîntă a Egiptului, „Cartea Moţilor”, care este un fel de Biblie. Acest text arhaic este dedicat vieţii de după moarte şi pregătirii necesare pentru această trecere. Doar unele frînturi din această carte sunt dedicate ritualurilor magice sau metafizice. O mare parte a cărţii descrie starea spiritului după separarea cu materia (corpul uman). Practic, accentul principal este făcut pe ce se întîmplă cu omul după moarte şi nu pe stare de spirit a omului în viaţa pămîntească. După părerea mea anume acesta a fost factorul suprem ce a făcut ca egiptenii să atragă o aşa mare atenţie vieţii de după moarte. Descriind trăirile plăcute a unui spirit(mai bine zis a celor trei spirite ale omului, dar despre ele un pic mai tîrziu) bine pregătit, acestea erau dorite de către faraoni şi robi, pentru ele ei jertfeau cîteva zeci de ani în favoarea infinitului.

Egiptenii erau oameni practici, cărora le plăcea o viaţă ordonată, de aceia ei tălmăceau convingerile sale religioase ca o parte considerabilă a experienţei de viaţă. Anume din această cauză ei se bazau pe religie în totalitate, deoarece ea impunea un mod de viaţă descris aproape pe paşi şi presupunea minimum de improvizare.

Un element specific culturii egiptene, după cum am menţionat mai sus, este pregătirea continuă pentru viaţa de apoi, dar o atenţie deosebită se acorda, în special, amenajării mormîntului. În perioada predinastică morţii erau îngropaţi în nisip, alături de puţine vase de lut şi de alte obiecte funerare. Mormintele evoluează şi în prima dinastie apar mastabalele, un fel de piramide de mărimi mici şi încă la nivel primar de dezvoltare. Însă pe măsură ce religia a evoluat, în interiorul mastabalei a fost introdusă o capelă şi aşa s-a ajuns la forma obişnuită a piramidei, pe care o cunoaşte toată lumea. Cea mai faimoasă piramidă fiind cea a regelui Djoser construită, probabil, de către celebrul sau arhitect Imhotep. Avea 61 m înălţime, 109 m la nord şi 125 la sud. Camerele funerare se aflau săpate la adîncime sub piramidă. Ele conteneau mormintele regelui Djoser şi ale apropiaţilor săi. Era înconjurată de un zid de 10 m înălţime cu un perimetru de 1600 m. văzută din prisma arhitecturii sale ea are multe familiarităţi cu ziguratele babiloniene, templele myase, omice, toltice şi templele aztece.

Piramidele faraonilor erau asemănătoare palatelor, deoarece se considera că sufletele faraonilor se plimbă prin cămări, mănîncă, se distrează, într-un cuvînt învie şi trăieşte o viaţă deplină, avînd posibilitatea de a călători în lumea morţilor.

Însă nu doar piramidele şi mastabalele erau folosite pentru a înmormînta oameni. Cei fără rang erau înmormîtaţi într-o groapă în nisipul deşertului. Cei bogaţi se ocupau de morminte încă din timpul vieţii, iar faraonii trebuiau să aibă parte de numeroase provizii în lumea de apoi unde aveau să întîlnească cei 42 de judecători ai lui Osiris. Totodată faraonul era considerat zeul încarnat în om şi era sortit să reînvie după 3000 de ani. Doctrina lui Osiris presupunea ca cel ce doreşte să treacă în viaţa de după să aibă îndeplinite anumite ritualuri. Să fie mumificat, să aibă parte de statui care să fie sculptate după chipul său, şi să-i fie celebrată de către preoţi reînvierea sufletului Ka. De aceia toate mormintele trebuiau să fie compuse din cele necesare acestor lucruri.