Cruciada a IV-a asupra Constantinopolului 1202-1204

Cruciadele pot fi definite ca expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile sociale.

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început, de o ideologie creştină. Proclamate ca „războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor „locuri sfinte” (Ierusalimul), de sub dominaţia musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat (Bizanţul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic şi cultural decât Occidentul, exercita, la sfârşitul secolului al XI-lea, o puternică atracţie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a ţărănimii, a creşterii puterii principilor, a instituirii „ordinului” cavaleresc, a sporului demografic, precum şi a unor factori naturali: inundaţii, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât şi celei orăşeneşti. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluţie fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede şi orăşenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi pieţe de desfacere şi aprovizionare.

Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic în evul mediu, fapt dovedit cu prisosinţă în timpul cruciadelor copiilor.

Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le-ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu şi glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar şi cel popular a existat o prăpastie.

Posibilitatea unor acţiuni militare în răsărit şi a unor deplasări da mase a fost creată de însăşi situaţia politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul (1055), au înaintat în Asia Mică, în Siria şi Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc şi a celor trei sultanate, Capadocia, Rum şi Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanţ, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii şi normanzii atacau imperiul. În această situaţie împăraţii bizantini au fost nevoiţi, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Aşa s-a născut iniţiativa papalităţii de a organiza expediţii în urma cărora scaunul apostolic şi-ar fi mărit sfera de influenţă, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică şi ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza şi Clermont (10959, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.

Evenimentele din preziua cruciadei a patra se rezuma la cucerirea Jaffei de catre Malik al-Adil( septembrie 1197) si la alegerea lui Amaury de Lusignan, regele Ciprului, si ca rege al Ierusalimului, fapt care a intarit temporar fortele cruciate si a dus la recucerirea Beyrutului(octombrie 1197). Pentru a rezista mai bine atacurilor care se pregateau, fortele eyubide se regrupara din nou sub Malik al-Adil. In acelasi timp insa, baronii luptau pentru a obtine o independenta cat mai larga fata de puterea monarhica.

In acest timp, la sfarsitul secolului al XII-lea si inceputul secolului al XIII-lea, in apusul Europei se gaseau numerosi feudali si mai ales cavaleri, care erau lipsiti de mijloacele materiale necesare pentru a-si duce existenta lor de huzur si desfranare. Bande de cavaleri-talhari erau gata sa jefuiasca pe proprii lor concetateni, orasele erau caravanele negustorilor. Ideea unei noi cruciade parea sa-i atraga. Despre cruciada vorbea Papa Inocentiu al III-lea, chiar de la inceputul pontificatului sau. El porni o actiune staruitoare pentru cucerirea Ierusalimului: acesta era unul dintre punctele programatice ale politicii sale, avand drept scop unirea religioasa intre Apus si Rasarit, sub conducerea curiei papale. Propaganda pentru cruciada intarea influienta papilor si ridica importanta bisericii pe plan ideologic. Politica de unire religoasa a bisericii catolice cu cea ortodoxa, greaca, in stransa impletire cu idea de cruciada si de dominatie pontificala, va dainui de-a lungul intregului secol al XIII-lea si chiar si mai tarziu.

Inca in 1199, Inocentiu alII-lea insarcinase pe patriarhul din Ierusalim sa intocmeasca un memoriu asupra situatiei din rasarit. Campania pentru cruciada continuase, astfel ca in anul 1201 au inceput sa se adune din nou grupe de cruciati.

Predica pentru cruciada a fost facuta metodic in intreg apusul Europei. La inceput nu raspunsesera decat cavalerii, mai ales cei italieni si fravcezi. Mai tarziu s-au adunat si un numar destul de mic de pelerini, din randul maselor exploatate. Nu era o cruciada populara, a maselor, desi de aceasta data se alaturasera cruciadei si oameni pe care saracia ii impingea sa-si caute un rost pe aceasta cale absurda si barbara. Cruciada a patra a fost, in primul rand, o miscare a baronilor si cavalerilor. Printre figurile de frunte se remarca Balduin, conte de Flandra, Ludovic de Blois, Geoffroi de Villehardouin, care avea sa fie cronicarul cruciadei, si altii.

Cruciada a patra, asa cum s-a desfasurat ea, scoate mai bine in relief adevaratele scopuri urmarite de cruciati. Astfel, la inceput, baronii intentionau sa atace Egiptul, detinator al Ierusalimului si, mai ales, cheie a unitatii politice realizata de eyibizi. Cruciatii s-au adresat atunci Venetiei, cerandu-i sa le puna la dispozitie vasele necesare. Ei nu aveau nici bani si nici flota cu care sa ajunga la marile porturi ale Nilului, Alexandria sau Damietta. Baronii spuneau limpede: “Noi nu vrem sa plecam in tara Siriei pentru ca nu putem face nimic acolo, suntem insa hotarati sa ne ducem la Cairo sau la Alexandria.”

Pentru a realiza aceasta dorinta a lor, ei s-au adresat Venetiei. Venetienii aveau insa relatii bune cu Egiptul, care le inlesnea comertul in Imperiul eyubid. Pe atunci, doge al Venetiei era Enrico Damdalo, care isi facea socoteala ca ar putea “sa faca dintr-o nerozie purtand haina cuicii o operatie comerciala”. Enrico Dandalo a fost cel mai de seama doge al Venetiei. Pe atunci avea 90 de ani, era aproape orb, dar era dotat cu o mare abilitate diplomatica, cu multa energie si hotarare. El a consimtit sa-i transporte pe cruciati cu vasele si le ceru pentru acesta o suma enorma:85000 de marci de argint. Cruciatii pornira indata, dar cand se adunara la Venetia constatara ca nici vorba nu putea sa fie sa adune acea suma. Dandolo, care in realitate dorea sa-i indeparteze de Egipt, cu care Venetia intretinea relatii comerciale, le ceru sa cucereasca pentru venetieni, in contul transportului, orasul Zara de pe coasta dalmatina, important centru commercial aflat pe malul opus al Adriaticei. Orasul apartinea regelui Ungariei. Cu toate interventiile papii, cu toata opozitia cruciatilor de rand,care nu erau de acord cu acest atac, fara sens pentru ei, orasul a fost cucerit si dat venetienilor in noiembrie 1202.Cruciada pornea astfel pe un nou fagas: ea continua pe cu totul alte meleaguri dacat cele stabilite la inceput.

Dandolo propuse apoi cruciatilor sa porneasca intr-o expeditie spre Constantinopol, indreptandu-i definitiv de la planurile lor initiale.In 1195, basileul Isac al II-lea Anghel al Bizantului fusese detronat. Fiul sau Alexie cauta ajutoare in Apus pentru reinscaunarea tatalui sau. Alexie se adresa si cruciatilor, fagaduindu-le o recompense uriasa. Sfatuiti si de Dandolo, impinsi si de lacomia lor de nesaturat, nobilii cruciati se indreptara spre Bizant. Interesele comerciale ale Venetiei corespundeau in buna masura cu interesele de cotropire ale cruciatilor. Asa se face ca in iunie-iulie 1203, cruciatii se indreptau pe vase venetiene, spre Constantinopol. Aici ei izbutira sa-l repuna pe tron pe Isac al Ii-lea Anghel. Feudalii cruciati priveau cu lacomie turlele aurite, bogatiile acestui oras pe care inaintasii lor doreau inca din vremea primei cruciade sa-l cucereasca pentru a-l prada. Ei asteptau cu nerabdare sumele fagaduite de Alexie. Dar basileul incerca zadarnic sa le adune. Populatia Constantinopolului nu numai ca a refuzat sa plateasca impozitele cerute pentru completarea sumei, dar s-a si rasculat impotriva imparatului. Cruciatii parca atata asteptau. La 12-13 aprilie 1204 ei luara orasul cu asalt. Villehardouin scria atunci ca “o prada atat de bogata n-a mai fost luata niciodata.” Orasul a fost distrus cu salbaticie, cartierele au fost incendiate. Opere de arta antica si bizantina au fost nimicite. Statuile de bronz au fost topite si transformate in monede. Un martor ocular noteaza in “Letopisetul de la Novgorod” grozavia distrugerilor si salbaticia cruciatilor in goana lor turbata dupa aur si argint. Dar prada intra tot in mana marilor feudali , de aceea nu e de mirare ca impotriva lor s-au ridicat si pelerinii si cavalerii saraci, cerandu-si si ei partea. De altfel, acest fenomen s-a repetat in decursul tuturor cruciadelor.