Barocul

Barocul, ca şi curent artistic, s-a manifestat în cultura europeanǎ între anii 1550-1750, perioada de apogeu fiind între 1600-1700. Este considerat o perioadǎ de crizǎ a culturii, caracterizatǎ prin rafinamentul şi predilecţia pentru extravaganţǎ. Spre deosebire de perioada anterioarǎ, Renaşterea, în care predomina bucuria şi idealismul, barocul adduce sentimental tragicului şi angoasa.

O primǎ etimologie a cuvântului “baroc” se poate face pornind de la cuvântul “baroco”, un cuvânt arficial, care în Evul Mediu, descria un silogism. O a doua etimologie are la bazǎ cuvântul spaniel “baruecco” sau cuvântul portughez “barocco”, ambele indicând o varietate de perlǎ imperfectǎ, având o formǎ între sferǎ şi oval. Termenul portughez trimite spre o perlǎ cu forme asimetrice şi ape impure.

În Dicţionarul artelor frumoase din 1797 teoreticianul Italia Milizia defineşte barocul ca un superlative al bizarului, un exces al ridicolului. Bizarul apare ca o consecinţă a excesului, a suprasaturaţiei, ca o explozie a formelor mari în detaliu care nu permit armonizarea părţilor cu întregul. În muzică, barocul aduce armonie confuză, încărcată cu modulaţii şi disonanţe, o intonaţie dificilă şi o constrângătoare, iar în literatură este văzut ca o nuanţă a bizarului. El este rafinament şi abuz şi totodată ridicolul impins la exces. Fără îndoială că la un momentdat Borromini, în arhitectură, Bernini, în sculptură, Pietro da Cortona, în pictură şi Cavalerul Marino, în poezie, au fost consideraţi consideraţi "ciuma gustului", "ciumă" care a atins un mare număr de artişti.

De abia mai târziu, Barocul desemneazǎ un obiect cizelat cu multǎ fineţe, accepţiune care va pǎtrunde în terminologia literarǎ.

Barocul a fost nu numai un stil, a fost culturǎ integralǎ, într-un anume context instoric, cu o viziune specificǎ a lumii, o trǎire, anumite atitudini în faţa vieţii şi a morţii.

Contextul istoric este acela al războaielor religioase. Se poate întâmpla ca tocmai viziunea asupra morţii şi a vieţii să constituie o circumstanţă care le făcea posibile.

Descoperirea relativ recentǎ a rotaţiei pǎmântului în jurul soarelui era cea care prilejuia un sentiment apǎsǎtor de instabilitate sau tocmai aceste sentimente creau premisele acceptǎrii unui asemenea fapt.

Reforma protestantă a apărut către 1520 cu Luther şi Calvin. Ea ridica împotriva practicii indulgenţelor şi a atotputerniciei Bisericii, predicând omnipotenţa unui Dumnezeu Judecător de a cărui mânie trebuie să te temi. Redus la neant în raport cu divinitatea, sfărâmat, omul nu poate coopera pentru salvarea sa, ci trebuie să fie obiectul unei predestinări

Ca o reacţie, Contra-Reforma a apărut în 1540, prin fondarea ordinului iezuiţilor de către Ignacio de Loyola care dorea să redea Bisericii Catolice o imensă putere spirituală şi vremelnică, recâştigând spiritele printr-o devoţiune supremă. Ca o consecinţă a acestui fapt, s-au ridicat biserici strălucitoare şi minunate, cu bolţi abundent pictate, decoraţiuni fastuoase, poleite cu aur, orgi şi coloane răsucite, statui care păreau însufleţite, cuprinse de sentimente intense şi aflate în mişcare. Altarul avea menirea să impresioneze mai degrabă decât să trezească gânduri cucernice.

Protestenţii erau foarte angoasaţi având o viziune sumbră despre lume şi viaţă, aneantizau omul în faţa unui Dumnezeu puternic şi înspăîmântător, ceea ce nu este străin de un baroc negru. De aceea barocul este legat de coexistenţa în opoziţie a Reformei şi Contrareformei.

Această unitate încordată a contrariilor ( de altfel un procedeu literar tipic baroc sau idee barocă) rezidă în marele elan de pietate care se manifestă în epocă. Barocul nu s-ar putea înţelege, dacă ignorăm esenţa sa profund religioasă, metafizică. Totuşi apele religioase, despre care vorbeşte Pierre Chaunu erau tulburi. Jocul lor sângeros nu era întâmplător, accidental, cât căutat, atât de catolici, cât şi de protestanţi, ca o cauză a aceloraşi pasiuni exacerbate. Sensibilitatea epocii era lăcrămoasă şi crudă, excesivă.

Se afirmă că şi noua cosmologie s-ar fi găsit la originea sensibilităţii baroce. Kepler însuşi avea frisoane de groază la ideea de infinit, care-i sugera un mare mister. Savanţii înşişi acceptau cu greutate mişcarea Pământului, faptul că acesta nu se găsea în centrul creaţiei, că orbitele erau iregulare, deci descentrate, că Soarele are pete, deci e imperfect. Totuşi cele mai multe descoperiri aveau la origine ipoteze şi calcule, deci ele se corelau mai degrabă cu imaginarul, decât cu realitatea obiectivă. Până şi în medicină, William Harvey, acest Kepler al fiziologiei, face un lucru similar înlocuind imaginea statică cu una dinamică atunci când a descoperit circulaţia sângelui.

Viziunea despre lume în baroc

Renaşterea percepuse lumea ca operă divină, o creaţie cu un caracter sacru. În baroc nu se mai remarcă unitatea sau armonia, ci dimpotrivă o diversitate care atinge haoticul, o dezordine guvernată de întâmplare. Formele existente păruseră perfecte la începutul creaţiei. Barocul este sensibil faţă de inconstanţa şi inconsistenţa acestor forme. Ne arată schimbări ale formelor - metamorfoze - deformări - anamorfoze - aberaţii ale formelor - monştri groteşti - proliferarea formelor - fiinţe proteiforme, ca şi Proteus, care era un simbol al epocii, evanescenţa lor ( obiecte fără forme ca apa, norii, focul, vântul). De altfel în baroc formele erau mai puţin importante decât materia. Barocul vede în materie forţa primă generatoare, elementul stabil şi comun tuturor celor existente, oricare ar fi transformările lor. Explicaţia supranaturală a creaţiei face loc unei explicaţii pozitiviste; Dumnezeu, îndepărtat şi ascuns, nu mai intervine într-o lume abandonată existenţei sale fizice. Toate cele existente sunt puse pe acelaşi nivel ontologic. Pentru unii aceasta semnifică o stare de decrepitudine. Soarele este o planetă ca toate celelalte, are pete sau este impur, luna încetează să mai fie o sferă imaculată, epifanie a purităţii, pentru a deveni o sferă măcinată, expresie a corupţiei materiale.

Cât despre regiunea terestră, aceasta se înfundă în materialitatea sa. Pământul este supus disoluţiei, iar acest proces pare să se accelereze şi să-şi atingă scopul. Oamenii au sentimentul că lumea e bătrână şi că stingerea sa e aproape. Guillaume Bude îşi dezvăluia astfel aceste idei sumbre : "Cât despre mine, înclin mai degrabă să cred că ultima zi deja a început să se lase şi că lumea e în declin, că e veche şi lipsită de sens, că indică, prezice şi anunţă căderea şi sfârşitul apropiat." Totuşi, acest limbaj pare reţinut în raport cu delirul eshatologic al celor care îşi imaginau teribile catastrofe planetare, apocalipse înspăimântătoare şi crude Judecăţi de Apoi. Preoţii le anunţau din amvon, scriitorii şi le imaginau, toată lumea era obsedată de acest lucru.