Analiza politică a grupului de la Visigrad

După 1989, zona Europei Centrale a cunoscut o reconfigurare radicală a raporturilor de putere. Mai precis, vidul creat de prăbuşirea colosului sovietic a creat premisele unei exprimări mult mai libere de constrângeri externe a ţărilor din regiune. Totuşi, influenţele externe au persistat, dar sub forme indirecte, cel mai pregnant, sub forma standardelor de aderare la Uniunea Europeană şi NATO. În acest context, ţările din zonă au descoperit că prin cooperare regională pot să realizeze mult mai mult decât prin simplele demersuri naţionale. În încercarea de a parcurge cât mai repede fazele premergătore aderării la Uniunea Europeană, ţările Europei Centrale, în special Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, au încercat să reproducă la nivelul regional modelul cooperării din cadrul Uniunii. Fiecare ţară vedea în acest tip de cooperare o modalitate de a-şi atinge mai repede obiectivul naţional.

Grupul de la Visegrád, sau V4, este o organizatie de cooperare formată, initial, din 3 state central-europene: Cehoslovacia, Polonia si Ungaria. La 15 februarie 1991, în cetatea medievală Visegrad din Ungaria, Václav Havel - presedintele Cehoslovaciei, Lech Walesa – presedintele Poloniei si József Antall - primul ministru al Ungariei au semnat o declaratie comună prin care îsi asigurau sprijin reciproc în vederea integrării politice si economice în Uniunea Europeană si au căzut de acord asupra unei cooperări mai strânse care să rezolve o parte din problemele lor, în special cu referire la minoritatea maghiară din Slovacia, şi schimburile comerciale.

Din punct de vedere istoric, această alianţă este o reînnoire a unui acord din 1335 între regii Ioan al Boemiei, Cazimir al III-lea al Poloniei şi Carol Robert de Anjou al Regatului Ungar. După demolarea Zidului berlinez, ce a marcat totodată prăbuşirea Uniunii Sovietice, aceste 3 ţări central-europene au hotărât să-şi extindă cooperarea cu scopul de a accelera reformele politice şi tranziţia către o economie de piaţă. De asemenea, prin acelasi document au fost puse bazele unei strânse cooperări regionale între statele semnatare. Statele au căzut de acord asupra a cinci obiective care trebuiau incluse în declaraţia oficială: 1. Reinstaurarea totală a independenţei statului, a democraţiei şi libertăţii; 2. Eliminarea tuturor aspectelor sociale, economice şi spirituale specifice sistemului totalitar; 3. Instituirea unei democraţii parlamentare, a unui stat modern, bazat pe respectarea legii, a drepturilor şi libertăţilor omului; 4. Crearea unei economii de piaţă libere; 5. Implicarea totală în sistemul politic şi economic european, cât şi în sistemul de securitate şi cel legislativ.

În conditiile create de destrămarea URSS si a Iugoslaviei, liderii celor 3 state au decis sa coopereze si în domeniul securitătii. Concomitent, au pledat în favoarea unor solutii care respectau drepturile omului si a minoritătilor si autodeterminarea.

Toate aceste acţiuni au creat premisele formării unei zone de liber schimb între cele trei ţări membre. Totuşi, divizarea Cehoslovaciei, la sfârşitul anului 1992, a încetinit procesul de integrare preconizat. Situaţia dus la izolarea Slovaciei, din cauza guvernului naţionalist condus de Vladimir Meciar, şi separarea Cehiei, Poloniei şi Ungariei de restul ţărilor din regiune, mai ales după semnarea acordurilor de asociere la Comunitatea Europeană şi aderarea la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic. În 1 ianuarie 1993, are loc separarea Cehoslovaciei, asa-numitul divort de catifea, ce s-a produs fără lupte interne, fără agresiuni naţionaliste, Grupul de la Vişegrad ajungînd la o formulă de patru state membre, cunoscut si ca Grupul V4.

În anii ‘90 această organizaţie de cooperare a devenit o marcă puternică şi credibilă în zonă, dovedindu-se un instrument de consolidare a schimbărilor democratice şi al intensificării pregătirii de aderare la UE. Teama de un posibil vid de securitate în Europa Centrală, care ar fi făcut posibilă revenirea Rusiei în zonă, a determinat ţările Grupului de la Vişegrad să demareze procedurile de aderare la NATO. Cehia, Polonia şi Ungaria au reuşit să devină membre NATO în 1999. În 2004, la cinci ani după aderarea la NATO, statele din Europa Centrală au devenit membre UE, deschizând un nou capitol din istoria Grupului Vişegrad.

Astfel, după aderarea Grupului V4 la UE, Rusia se află în faţa a 2.257 km de frontieră comună cu UE. Transformările actuale ale securităţii europene se impun a fi analizate din perspectiva sociologiei actorilor, iar proiectul V4 reprezintă un câmp de securitate europeană dominat de o logică a acţiunii particulare. Din perspectiva eurasianiştilor, această configuraţie geostrategică se înscrie perfect în logica geopoliticii „cordonului sanitar” („geopolitica statelor-tampon”): „Europa de Est a fost în permanenţă o zonă a litigiilor dintre Europa şi Rusia, un exemplu fiind acela din secolul al XX-lea când Marea Britanie a folosit această regiune, în mod deliberat, ca un cordon sanitar conceput pentru a preveni o posibilă alianţă între Rusia şi Germania, alianţă ce ar pune capăt dominaţiei anglo-saxone asupra lumii”. De data aceasta, „Noua Europă” (New Europe) – ţările est-europene cu orientare euro-atlantică – aplică aceeaşi politică punând accent pe proiecte energetice. În opinia analiştilor ruşi, în spatele acestui cordon sanitar se află SUA, care doresc să le insufle popoarelor est-europene ideea despre necesitatea independenţei şi eliberării de sub influenţa germană şi rusă.