Ahetaton

Marile capitale ale Egiptului: Memfis, Teba, precum si alte capitale mai tinere sau mai efemere, alaturi de o multime de centre orasenesti, au fost construite si infrumusetate vreme de sute de ani. Pe parcursul timpurilor, fizionomia lor a capatat personalitate tot mai precisa imbogatindu-se cu ziduri de aparare, cu temple, cu palate, cu piete si desigur cu necropole proprii.

Pe la mijlocul existentei sale antice, regatul Nilului s-a imbogatit cu o noua capitala, ridicata spectaculos in numai un deceniu. Aceasta s-a numit Ahetaton si a avut o soarta potrivnica si o existenta meteorica.

Puterea faraonilor intre secolele XVI-XIV i.Hr. era nespus de mare. Ea era apanajul faraonilor razboinici ai dinastiei a 18-a, care au intreprins grandioase expeditii in Asia si Nubia, cu scopuri de largire a teritoriilor si cu scopuri declarate de jaf. Alaturi de ei mai exista in Egiptul acelor timpuri inca o mare putere, caracterizata de multa viclenie si de pragmatism. Era o putere din interiorul regatului, de care trebuia sa tina seama fiecare rege. Aceasta putere era reprezentata de religia dominanta in stat si de casta preoteasca dominatoare care o slujea.

Amon fiind "Zeul zeilor", adoptat de faraonii tebani ai Regatului Nou, in mainile slujitorilor lui s-au adunat bogatii neinchipuite si o masa de adepti obedienti. O reprezentare vie a pozitiei castei preotesti si a religiei se regasea in templele de la Luxor si Karnak, in splendoarea lor ca de basm, in podoabele luxoase de aur, pietre scumpe si fildes. In temple ajungea o mare parte din prada capturata in timpul campaniilor militare. In plus, templele, prin sacerdoti, adunau biruri grele de la populatia aflata sub jurisdictia lor.

Zeci de mii de sclavi se incovoiau pe ogoarele, in livezile sau viile din proprietatea templelor sau umpleau atelierele si santierele care produceau in folosul paturii sacerdotale.

Cu timpul sacerdotii din intregul regat, dar mai ales cei din Teba s-au infiltrat in treburile statului, cu o influenta hotaratoare in unele cazuri. Casta sacerdotala ajunsese chiar sa ameninte tronul anumitor faraoni indraznind sa provoace schimbari in conducerea statului, prin intrigi de palat sau prin provocarea unor revolte in nomele unde detinea adepti puternici. Sacerdotii doreau faraoni tineri, cu drepturi incerte asupra tronului, fara sustinere in randul nobilimii sau a armatei sau fara personalitate. Faraonii slabi erau adusi in situatia sa indeplineasca cu supunere orice dorinta a clanului sacerdotal si sa-i intre in voie prin daruri sau avantaje materiale bogate. Faraonii puternici erau pusi in situatia de a fi permanent cu atentia treaza impotriva uneltirilor de la curte, din nome si din penumbra templelor. Sacerdotii se inrudeau cu marea nobilime si cu conducatorii militari astfel ca faraonul trebuia sa se teama si de acestia.

Pe masura ce crestea puterea regatului de pe Nil, crestea si dorinta faraonilor de a concentra in mainile lor toata puterea, de a conduce tara fara imixtiunea preotilor si a nobililor cu tendinte centrifuge.

La mijlocul secolului al XIV-lea i.Hr., unul dintre faraoni, Amenofis al IV-lea, descendent al unor faraoni gloriosi, a facut o tentativa indrazneata si unica de a se elibera cu totul de sub influenta sacerdotilor si a nobililor. In aceasta incercare reusita s-a sprijinit pe o categorie de mijloc a populatiei si pe oamenii liberi de rand a caror credinta a rasplatit-o cu functiile si onorurile detinute de inamicii sai de la curte sau din tinuturi. Paturile mijlocii sau sarace ale populatiei si-au etalat antipatia fata de casta sacerdotala aroganta si hrapareata, sperand intr-o modernizare a regatului impietrit de traditii ancestrale apasatoare.

Amenofis al IV-lea s-a inconjurat repede de oameni dornici de putere si bogatie, pe care i-a ridicat, cu inteligenta, in grad si putere. Noii slujitori s-au dovedit gata, fara a sta pe ganduri, sa execute orice ordin sau dorinta a faraonului. Bunastarea lor neasteptata i-o datorau acestuia si numai in lupta cu vechea structura nobiliara si sacerdotala. Asezati de faraon in demnitati importante la care n-ar fi avut dreptul datorita originii modeste, ei au facut o cariera vertiginoasa, dand dovada de un devotament nelimitat fata de binefacatorul lor. Prin manevrele sociale abile pozitia faraonului reformator s-a consolidat brusc, luand prin surprindere reactiunea de la curte sau din jurul templelor.

In planul sau plin de ambitie, inteligentul si prevazatorul Amenofis al IV-lea, a inclus si religia. Noile sale actiuni au imbracat aspectul unei mari reforme religioase. Faraonul novator a nimicit tot panteonul de zeitati din tara sa, apasata religios, fara sa faca exceptie nici pentru marele zeu Amon, de la Teba. El a impus in continuare, ca zeu unic al Egiptului si al tuturor tarilor supuse, pe Aton, reprezentat de discul soarelui. In viziunea faraonului, Aton era stapanul intregii lumii, iar faraonul reprezenta intruchiparea zeului pe pamant. Aceasta intruchipare se nastea din razele de soare ale lui Aton.

Esenta noii credinte era accesibila oamenilor de orice origine si de orice culoare peste care stapanea faraonul. Soarele lumina pentru toti la fel, parcurgand vesnic acelasi drum pe cer si dand dovada puterii sale primordiale. El se afla la distante nebanuit de mari si totusi aproape prin razele cu care incalzea pe fiecare.