Viața politică din România în perioada interbelică

Principala problema a vietii politice romanesti in perioada dintre cele doua razboaie mondiale a fost confruntarea intre democratie si autoritarism. Introducerea votului universal pentru barbatii adulti a alimentat speranta ca guvernarea oligarhica va disparea curind. Atit taranistii din Vechiul regat, care respingeau modelele europene cit si fruntasii Partidului National Roman din Transilvania erau in favoarea participarii depline a tuturor ceatenilor la viata politica si sustineau consultarea directa electoratului prin alegeri corecte. Majoritatea fruntasilor politici ai vremii se pronuntau pentru o guvernare parlamentara. Populatia tarii, la alegerile din 1928, si-a exprimat clar preferinta pentru acele partidele cu un caracter democratic.

Schimbarile dorite intimpinau insa o serie de obstacole. Lipsa de experienta a taranilor, exclusi din viata politica in trecut s-a facut simtita si impactul votului universal s-a diminuat. Partidul Liberal, cea mai puternica formatiune politica din anii `20 a preferat sa conduca alegerile dupa moda veche si sa guverneze in mod autoritar, prin intermediul unei mici oligarhii financiare si industriale.In afara partidelor traditionale existau multe grupari si indivizi care se opuneau institutiilor politice democratice, urbanismului, industriei si rationalismului, creindu-se astfel un climatul favorabil miscarilor nationalist-extremiste si politicii autoritare.

In acest context, al treilea deceniu al secolului XX a fost unul de criza pentru democratia romaneasca. Criza economica mondiala a sporit problemele existente sia stimulat fortele care doreau sa submineze guvernarea parlamentara. A crescut atractia antisemitismului in rindul unor grupuri care au recurs la acesta pentru a obtine sprijin pentru tipurile particulare de nationalism. Antisemitismul a devenit nucleul ideologic al noii Romanii in viziunea Garzii de Fier, a carei popularitate a atins apogeul la mijlocul anilor `30.

Venirea lui Carol al II-lea la tron a constituit un alt obstacol in calea democratiei, intrucit el nu a facut niciodata un secret din dispretul sau pentru institutiile parlamentare si din intentia de a se impune ca factor indiscutabil al puterii in stat.

Ascensiunea Germaniei naziste si agresivitatea Italiei fasciste alaturi de politica conciliatorista a democratiilor occidentale au incurajat credinta ca viitorul apartine autoritarismului. Partidele politice democratice au fost incapabile sa reziste atacului atit exterior cit si interior si au acceptat instituirea dictaturii lui Carol al II-lea in 1938, moment ce a marcat sfirsitul democratiei in Romania.

Regele era elemetul-cheie al vietii politice. Potrivit Constitutiei din 1923 el putea sa-si aleaga ministrii dupa bunul plac, inclusiv din afara Parlamentului dar putea la fel de bine sa-I si demita, desi era obligat sa tina cont de dorintele partidului majoritar din Parlament. Primul ministru si ceilalti membri ai cabinetului trebuiau sa coopereze cu Parlamentul si, daca nu ii cistiga increderea, era obligat sa demisioneze. Regele era cel care le numea succesorii. El era cel care sanctiona toate legile, exercita largi prerogative discretionare in interpretarea legilor prin dreptul de a emite regulamente menite sa detalieze legile aflate deja in functie. Carol al II-lea avea autoritatea de a negocia si de a incheia tratate de alianta, putea declara razboi ori sa faca pace.

Sistemul politic din Romania interbelica a fost o democratie parlamentara doar ca forma. Ca si inainte de primul razboi mondial, partidul ales de catre rege se afla in avantaj avind in vedere ca organiza alegerile. Astfel, in Romania, Parlamentul a fost o prelungire a Executivului. Rezultatele alegerilor arata clar cit de importanta a fost pentru partidul aflat la putere organizarea alegerilor. Partidul Liberal a obtinut, in 1922, cind a organizat alegerile, 222 de locuri in Camera Deputatilor, comparativ cu cele 147 obtinute de restul partidelor. In 1926, cind nu se mai afla la putere, a fost reprezentat de numai 16 deputati in timp ce anul urmator, revenit la putere, acesta a cistigat 319 locuri.

Conducind la majoritati covirsitoare, alegerile au lasat opozitia lipsita de putere si au transformat activitatea Parlamentului intr-una guvernamentala. De-a lungul perioadei interbeliceau fost aproximativ 2500 de interpelari dar numai 220 dintre acestea au fost de fond, majoritatea fiind adresate de catre un mic numar al deputatilor din opozitie. In acest timp insa nici un guvern nu a cazut si nici un ministru nu a fost obligat sa demisioneze.

Sistemul Judecatoresc care, desi era coordonat de Guvern, era o ramura separata de acesta a continuat sa actioneze doar ca un modest factor de control ala Executivului si al Legislativului. Desi judecatorii nu puteau fi schimbati din functie decit in urma unor proceduri greoaie, ei erau dependenti de partidul de la putere pentru a promova in sistem.

Viata politica de dupa primul razboi mondial promitea sa fie diferita de cea de inainte de 1914. Schimbarile constitutionale fundamentale din anii 1918-1921 au oferit posibilitatea unei mari diversitati a expresiei politice si a unui activism din partea populatiei. Odata cu formarea statului national unitar noi partide politice romanesti din Transilvania, Bucovina si Basarabia precum si importante partide minoritare cum ar fi cele maghiar si cel german din Transilvania si-au facut aparitia pe scena politica. Introducerea sufragiului universal a generat o crestere substantiala a electoratului activ, sugerind ca viata politica din Romania nu se va mai desfasura in mod traditional.

Totusi, taranii din paturile de jos au ramas apatici si inactivi, ei fiind lipsiti de experienta necesara pentru utilizarea mecanismelor sistemului politic. Nici macar taranistii nu au reusit sa-iatraga in activitatea politica, structura sociala a Parlamentului reflecta lipsa lor de interes.