Unirea Principatelor

Unirea Principatelor

Introducere

Considerăm de o mare importanţă modul în care a luat naştere națiunea română modernă, tocmai de aceea am recurs la studierea contextului european, a cauzelor, conflictelor şi etapelor care au avut ca finalitate unirea principatelor române.

Putem crede fără să greşim prea mult că revoluţia românească de la 1821 a fost încurajată în mare măsură de revoluţia franceză de la finele secolului XVIII, având în vedere caracterul latin comun, dar mai ales ţinând cont de faptul că tinerii aparţinând ambelor principate române îşi împlineau nevoia de intelectualitate în spaţiul francez.

Contextul naţional

Revoluţia de la 1848 a aparţinut în mare măsură intelectualilor, şcoliţi în marea lor majoritate în Franţa, care îşi promovau dorinţele naţionaliste prin intermediul literaturii. Ei doreau să înfăptuiască unirea principatelor utilizând toate mijloacele posibile înainte de folosirea forţei. Aceasta însemna să-i convingă pe domnitori să schimbe atitudinea timidă şi supusă de până atunci faţă de protectoratul rusesc cu o atitudine liberală şi naţională.

În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, deşi diplomat extrem de abil, capabil să înşele atât pe ruşi cât şi pe fanarioţi, nu era omul potrivit pentru această schimbare. El nu era gata să renunţe la beneficiile pe care le avea de pe urma relaţiilor bune cu protectoratul şi era unul care nu credea în principiul democratic.

Valahia avea ca domnitor pe Gheorghe Bibescu, nu la fel de abil ca şi Sturdza dar de asemenea un conducător capabil, adus pe tron de o mişcare naţională. Problema domnitorului valah era slăbiciunea şi teama faţă de Rusia şi oscilarea între capriciile protectoratului pe de o parte şi dorinţele partidului naţional.

Primul pas este făcut de moldoveni care au redactat o propunere de reformare a legislaţiei politice şi civile. Acceptarea acestor reforme ar fi reprezentat cel mai bun mod de a stârni spiritul naţional împotriva protectoratului, care era principalul vinovat de corpuţia guvernului moldovean.

La 28 martie 1848 este organizată o demonstraţie impunătoare care îl determină pe Sturdza să accepte programul liberal lăsând impresia că îi recunoaşte legitimitatea. Noaptea imediat următoare demonstraţiei, o mulţime de oameni fără căpătâi, din care o mare parte erau albanezi, tocmiţi de Sturdza descind în locuinţele principalilor patrioţi care au fost trimişi fie la închisoare, fie în exil. O parte din cei care au scăpat, s-au refugiat în Transilvania unde plănuiau să proclame o Constituţie democratică cu sprijinul sultanului şi dacă era posibil chiar să înfăptuiască unirea cu Valahia. Acest plan a fost dejucat de conducătorul moldovean care cere ajutorul protectoratului şi astfel revoluţia moldoveană a făcut loc invaziei ruse.

În Valahia lucrurile au avut o încărcătură mai mare. Tinerii valahi erau în primul rând ostili influenţei ruse şi erau dispuşi să colaboreze sincer cu Poarta pentru a elibera ţara de sub influenţa protectoratului. Aceşti tineri visau la unirea cu Moldova şi chiar cu Transilvania, dar pentru moment doreau abolirea Regulamentului organic de la 1831, o constituţie care să asigure egalitatea civilă şi politică, libertatea presei, independenţa legislativă şi administrativă sub controlul unic al Turciei. Astfel că la 21 iunie, la Islaz, au proclamat Constituţia. La Bucureşti, soldaţii au declarat că „nu vor lupta împotriva fraţilor lor”, drept urmare, la 23 iunie prinţul Bibescu semnează constituţia. Două zile mai târziu, acesta abdică lăsând locul unui guvern provizoriu. Datorită faptului că liberalii cereau restabilirea protectoratului unic al Turciei, 12.000 de ruşi pătrund în Moldova la 28 iunie şi înaintează spre Valahia. Ca răspuns, sultanul trimite 20.000 de oameni la sud de Dunăre şi, nerecunoscând guvernul provizoriu, îl însărcinează pe Soliman paşa să restabilească ordinea în principat. Buna înţelegere dintre români şi reprezentantul Turciei nu este pe placul ruşilor, aceştia cerând sultanului un alt paşă, pe motiv că Soliman este partizan al ideilor revoluţionare. Fiind izolat şi vulnerabil în eventualitatea unui atac al ţarului, sultanul îl înlocuieşte pe Soliman cu Omer paşa, personaj agreat de ruşi. Pentru a fi sigur că dorinţele îi vor fi executate, ţarul a trimis în septembrie 60.000 de oameni la Bucureşti şi toţi adversarii protectoratului rusesc au fost arestaţi, închişi şi exilaţi fără judecată. Astfel se încheie revoluţia în Valahia.