Unirea din 1918

La terminarea razboiului , o noua era parea sa se impuna in viata politica , aceea a statorniciei unor relatii internationale democratice, a egalitatii intre natiuni si a respectarii personalitatii fiecarui popor, mare sau mic. Cei care participasera efectiv la razboi, indifferent de tara careia ii apartineau , nu voiau sa se impace cu gandul ca tot cei plasati in varful piramidei sociale urmau sa se bucure de rezultatele pacii iar ei, cei din transee vor ramane in situatia mizerabila dinainte asadar impuneau ideea unor profunde transformari politice si economice si pedepsirea exemplara a vinovatilor de razboi. Pe de alta parte, pe harta Europei aparusera noi state, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Austria iar altele precum Romania , Iugoslavia, isi faurisera unitatea nationala.

Imperiul German se prabusise si era macinat de puternice convulsii sociale. El devenise republica iar imperiile habsburgic, tarist si turcesc se dizolvasera de asemeni. Popoarele cereau tot mai insistent dreptul la autodeterminare, la independenta, si suveranitate. Printer acestea se numara si Romania.

Sfarsitul razboiului va gasi statul Roman din nou in conflict cu Germania si aliatii sai, fapt care-i va permite participarea la Congresul de pace de la Paris alaturi de marile puteri invingatoare in razboi. Desi pricipiul nationalitatilor va reprezenta trasatura esentiala a acestui congres, marile puteri vor nesocoti interesele statelor mici si mijlocii din centrul si rasaritul Europei, inclusiv Romania. Aceasta va fi considerata un stat cu interese limitate, nefiind tratata pe picior de egalitate cu marile puteri. Mai mult, la sugestiile reprezentantilor acestora, statele care-si desavarsisera unitatea nationala impreuna cu cele recunoscut infiintate, vor fi obligate sa preia o parte a datoriei Austro-Ungariei, sa plateasca un cuantum important ce reprezenta avutia lasata mostenire de imperiul Austro-Ungar si Otoman, si nu in ultimul rand, sa plateasca o cota de eliberare ce reprezenta efortul economic si militar al armatei, pentru eliberarea unor teritorii aflate sub dominatie straina.

Unirea de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României.

Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece “nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.