Trepte ale Inițierii Erotice la Mihai Eminescu și Mircea Eliade

Ma apropiam de Eminescu ca indianist. Nu discutam «influentele » si «resursele» sale. Încercam sa stabilesc o paralela între doua «sisteme paradoxale» : pesimismul filosofic al lui Eminescu si extraordinara lui «prezenta» în concretul istoric românesc".(1)

Mircea Eliade vedea în M. Eminescu "cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alaturat lui Goethe". Pe cei doi îi apropie si disponibilitatile intelectuale, " o minte enciclopedica înclinata spre sinteze personale"(2). Studiile de istorie antica, de istoria filosofiei, de filosofie generala, de drept si economie politica, de filologie si câte altele, i-au fost de o reala utilitate- si nu numai pentru cultura generala, necesara împlinirii unui profil complet de intelectual. În filosofie l-a descoperit pe Platon, dar mai ales pe Kant si Schopenhauer, cu ajutorul carora se elibereaza genialitatea lui nascânda. În literatura s-a orientat în primul rând spre Shakespeare, pe care romanticii germani ca Tieck si A.W. Schlegel îl tradusesera si-l exaltasera. Adânceste marile valori universale, pe indieni, pe greci, pe germani, cartile fundamentale ale lumii:"O personalitate care traduce pe Kant si citeste «Upanisadele » …creatorul nationalismului poetic românesc"(3).

Natura si dragostea sunt doua mari teme poetice existând din cele mai vechi timpuri, cultivate îndeosebi în epoca romantismului.

În spirit romantic, Eminescu abordeaza tema iubirii dintr-o dubla ipostaza. Prima este aceea a iubirii imposibile, a incompatibilitatii dintre fiinta comuna si geniul creator. A doua ipostaza o reprezinta iubirea pur spiritualizata, evocata sau invocata prin amintire ori vis. Absenta femeii (cautata, moarta, pierduta, interzisa, asteptata) este o conditie de i-realizare a imaginii ei , de transformare a imaginii în "icoana".

În continuarea directiei prozei românesti, inaugurata de M. Eminescu (prin Sarmanul Dionis), M.Eliade, conform filosofiei buddhiste, abordeaza tema iubirii - o iubire spiritualizata prin care se reface armonia cosmica : cuvintele lui Hildegard (La Tiganci)"Toti visam, asa începe ca într-un vis", exprima, plecând de la conceptia romantica a realitatii ca vis si a mortii ca realitate, ideea dragostei ca pe singura cale de traire a Absolutului, în sensul ca, daca Gavrilescu nu a putut reusi acest lucru prin arta, Hildegard este aceea care-i salveaza spiritul în imaginea simbolica a iubirii.

Miturile arhaice ale cosmogoniei si creatiei, visul magic al iesirii fabuloase din timp sunt dezvoltate într-o tesatura narativa abil construita, în care întâmplarile obisnuite se amesteca firesc cu situatiile fantastice. În creatiile

Domnisoara Cristina, Sarpele, Secretul doctorului Honigberger, Nopti la Serampore sunt dezvoltate mituri autohtone.

În Sarpele, un grup de vilegiaturisti participa la o practica magica. Prin exorcizarea sarpelui de catre enigmaticul Andronic, eroii traiesc sub efectul unei vraji malefice, "o infinita voluptate, amestecata cu teroarea mortii". Aici recunoastem unul din motivele mitului cosmogonic românesc reprezentat de apele primordiale generatoare, frecvent ilustrat în literatura indiana, cufundarea în ape având un sens mitic profund- cunoasterea naturii lui Dumnezeu.

Acest motiv, împreuna cu cel al insulei erotice apare si în Cezara eminesciana.

Insula lui Euthanasius este apropiata insulelor transcedentale indiene Svetadvipa ("dvipa" însemnând în limba sancrita "insula") si Sukhavai din legenda hindusa si lacului Anovatapa în cea buddhista (Amita Bhose). În aceasta insula întâlnim elemente paradisiace: cele patru izvoare care sunt o reminescenta a celor patru fluvii ale Raiului (Facerea,2,10), vegetatia luxurianta din insula mica este o replica a "gradinii" din mijlocului Paradisului.(4) Insula lui Euthanasius, cu structura ei de cercuri concentrice (pestera din insula aflata în mijlocul lacului de pe insula din mijlocul marii) este un evident centru al lumii, reeditând, prin topografia sa (râurile care se varsa în lac) si prin întreaga-i înfatisare, Paradisul. Un Paradis interzis privirilor, caci, din afara, insula lui Euthanasius nu este decât un grup de stânci sterpe, prin care poate trece numai cel chemat- purificat prin somn (ca Ieronim), purificat prin scufundarea în apele marii (ca Cezara), dar oricum desprins si dezbracat de straiele conventionale ale existentei sale sociale(5). Insula nu are un rol întâmplator în istoria pasiunii lui Ieronim si a Cezarei, ea reprezentând adevaratul centru al povestirii datorita faptului ca, nu numai ca face posibila întâlnirea finala între îndragostiti, dar mai ales pentru ca magia insulei, ea singura, rezolva drama personajelor. Ieronim nu izbuteste sa se îndragostesca de Cezara decât dupa ce o contempla, pe malul lacului din insula. Nuditatea acesteia nu are nimic licentios; ea pastreaza, în proza lui Eminescu, sensul originar, metafizic de "dezbracare de orice forma" reântoarcerea la primordial, la preformal. De "aceasta" Cezara se îndragosteste Ieronim. Repetatele lor întâlniri în "cetate", cu toata pasiunea dezlantuita a fecioarei, nu izbutisera sa topeasca rezerva, placiditatea, melancolica sovaire a lui Ieronim. "Insula", însa