Transilvania mea - istorii, mentalități, identități de Sorin Mîțu - recenzie

Sorin Mitu este un istoric român, profesor la Facultatea de Istorie şi Filosofie a U.B.B. din Cluj-Napoca. Este specialist în istoria Transilvaniei, imagologie şi istorie comparată. Una din lucrările sale despre Tansilvania şi locuitorii săi este şi cea de faţă, apărută în anul 2006 la editura Polirom.

Cartea este structurată pe şase capitole, bine structurate, fiecare din ele tratând un anume subiect. Subiectul central al cărţii este Revoluţia de la 1848, dar autorul nu se limitează la această perioadă. După cum ne spune chiar titlul lucrării, ea nu le limitează doar la istorie ci tratează şi problema identităţii şi mentalităţii.

După cum spune chiar titlul(„Transilvania mea”) cartea se vrea a fi într-o notă subiectivă, care să prezinte percepţiile şi convingerile proprii ale autorului. Acest subiectivism pare să fie demontat de autor chiar în primul capitol al cărţii, în care el explică cum ar trebui să fie scrisă istoria, făcând apel tocmai la obiectivitate. El însuşi se declară un partizan al obiectivităţii din punct de vedere istoric şi îi condamnă pe istoricii români educaţi în spiritul regimului comunist care sunt subiectivi şi impregnaţi de un naţionalism exacerbat. Primul capitol al lucrării frapează tocmai prin acest apel la obiectivitate, obiectivitate cu are cititorii români nu au avut ocazia să se întâlnească înainte de decembrie 1989. Trebuie să recunosc că primul capitol al cărţii m-a surprins în sens pozitiv, Sorin Mitu emiţând nişte ipoteze extrem de bine gândite şi de adevărate.

Începând cu cel de-al doilea capitol această percepţie asupra lucrării de faţă începe să se schimbe treptat. O dată ce începe să abordeze direct problema spinoasă a Tansilvaniei, şi în special a conflictului româno-maghiar, Sorin Mitu parcă începe să-şi piardă din obiectivatea pe care o susţinea cu câteva pagini mai devreme. Deşi încearcă să pară echidistant autorul lasă o uşoară urmă de subiectivism. Ar fi puţin deplasat să afirmăm că Sorin Mitu e filomaghiar, dar unele remarci pe care le face sunt într-o mai mică sau mai mare măsură de asemenea factură. Un exemplu în acest sens în găsim în capitolul al doilea în care ni se vorbeşte despre înfiinţarea primei universităţi la Cluj. Înainte însă de a exista vreo universitate la Cluj, a existat Liceul Academic, la care timp de 76 de ani, începând cu 1842 predarea s-a făcut doar în maghiară. Autorul remarcă faptul că a fost vorba de „doar 76 de ani, dar această perioadă se va întipări atât de puternic în conştiinţa elitei româneşti de parcă ar fi fost vorba de secole!” Mi se pare puţin cam ne la locul ei afirmaţia; oricît de obiectiv ai încerca să fi din punct de vedere istoric mi se pare inadmisibil să îţi desconsideri conaţionalii în faţă unor străini. Acesta este doar un exemplul din multele pe care le putem găsi pe parcursul lucrării şi care nu îşi au rostul a fi reproduse.

O altă chestiune care m-a frapat a fost aceea că, în opinia domnului Mitu tensiunile româno-maghiare au fost practic alimentate de către regimul comunist, şi că înainte de instalarea acestuia în România românii şi maghiarii din Transilvania trăiau în pace şi întelegere. Mai mult, autorul afirmă că singura problemă pe care o aveau românii era aceea a inegalităţii în drepturi, în rest toate bune şi frumoase. Nu contest argumentele aduse de el, dar stau şi îmi amintesc anumite evenimente învăţate în istoria din liceu şi nu pot nicicum să amintesc să fi existat iobagi maghiari în Transilvania. Pot însă să-mi amintesc destul de bine faptul că românii reprezentau pătura de jos a societăţii, că lucrau pe domeniile nobililor maghiari în general şi că existau într-adevăr şi români înstăriţi, dar numărul lor era redus. Şi atunci mă întreb, era vorba doar de o inegalitate în drepturi? Mie îmi face impresia că era vorba de o inegalitate din toate punctele de vedere.