Situatia Economiei Românești în Epoca Feudală

Pentru înţelegerea complexelor realităţi economice de azi, dintre care multe sînt produsul unui trecut mai apropiat sau mai îndepărtat, studiul fenomenelor şi proceselor economice ce s-au derulat de-a lungul timpului apare în mod firesc necesar. Istoria economiei este o ştiinţă socială, făcînd parte din grupa ştiinţelor economice; ea studiază fenomenele şi procesele economice, ramurile economice şi economia în ansamblu din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre. În abordarea problemelor economice din trecut, cercetătorul poate să înceapă utilizînd vectorul timp sau vectorul spaţiu. Utilizînd timpul ca element de înţelegere a economiei se poate aborda cercetarea unor spaţii mari, cum sînt epocile istorice, însă cercetarea este mai eficientă dacă se investighează segmente de timp mai mici. Feudalismul reprezintă o etapă în dezvoltarea şi evoluţia societăţii omeneşti. Caracterele generale şi comune feudalismului pe plan universal se îmbină cu trăsăturile particulare, specifice evoluţiei istorice unor ţări şi popoare sau grupuri de ţări şi popoare. Naşterea relaţiilor feudale a avut ca urmare formarea unei suprastructuri feudale corespunzătoare în domeniul politic şi spiritual. În plan economic proprietatea funciară feudală a constituit baza feudalismului. Paralel cu formarea proprietăţii funciare feudale au luat naştere şi cele două clase sociale fundamentale: proprietarii feudali şi ţărănimea (liberă sau dependentă).

Oraşul medieval, centru de producţie meşteşugărească şi comercială, a reprezentat un pas mai departe faţă de oraşul din antichitate, prin nivelul mai înalt al dezvoltării meşteşugurilor, prin reglementarea producţiei de către bresle sau corporaţii, prin existenţa unor variate forme de autonomie municipală, prin dezvoltarea unei culturi orăşeneşti. Trebuie precizat că o societate feudală, un feudalism în ţările romîne este destul de deosebit, în trăsăturile sale esenţiale, comparativ cu feudalismul calsic de tip occidental. Totuşi, au existat în ţările romîne elemente feudale, aparţinînd tipologic modelului clasic, dar negeneralizate nefeudale. Şi totuşi, raporturile dintre boieri şi ţărani comportă un caracter feudal (deşi cristalizate tîrziu), iar modul de stăpînire a pămîntului era supus relativ regurilor feudalismului. Desigur, în Transilvania medelul feudal a fost mult mai aproape de cel occidental, s-a definitivat mai repede şi s-a implementat mai profund. În sec. XI-XII, în Transilvania, Regatul maghiar şi Biserica catolică au impus structura feudalismului apusean, dar adaptat unor puternice şi rezistente realităţi social-economice locale. Feudalizarea Transilvaniei s-a bazat în primul rînd pe destrămarea obştilor săteşti. Despre o clasă nobiliară există informaţii încă din sec. X. (Legenda Sancti Gerardi vorbea despre nobiles). Dincoace de Carpaţi, izvoarele menţionează pe “nobiles” şi “subditi” în 1227, pe „maiores terrae” şi „rustici” în 1247.

Existau aşadar relaţii feudale de tip răsăritean înaintea întemeierii Moldovei şi Ţării Romîneşti. După momentul întemeierii, unii dintre feudali au devenit sfetnici şi dregători domneşti. Din sec. XVI., a crescut importanţa funcţiei, totuşi principalul criteriu al vîrfurilor societeţii medievale a rămas moşia. Abia după 1739 (reforma lui Constantin Mavrocordat), rangurile administrative acordate de domnitori au devenit criteriul nobleţei.

În Ţara Romînească boierii erau obligaţi domnului cu “slujba”, în Moldova, cu “credinţă şi slujbă” (adică mai ales obligaţii militare, asemănătoare vasalităţii). În schimba, erau stăpîni ai pămînturilor, aveau privilegii şi imunitate pe pămîntul lor. Formarea domeniului a început prin cotropirea, utilizînd diferite mijloace, a pămînturilor obştilor săteşti, apoi prin daniile domnilor care răsplăteau serviciile. Domnitorul stăpînea întregul pămînt al ţării (domnul confirma dreptul la moştenire, avea dreptul de prelucrare a moşiei, în cazul lipsei descendenţilor masculini, sau în cazul trădării.

Domeniile boiereşti au crescut mereu, în sec. XV existînd în Moldova domenii cu peste 50 de sate, în Muntenia cu peste 100 de sate. Buzeştii stăpîneau, la 1656, 136 de sate cu peste 20000 de suflete. În Moldova, în sec. XVII, Miron Costin avea 89 de sate, iar Iordache Ruset , 167. Multe domenii se bucurau de imunitate administrativă şi judecătorească (care începe să dispară o dată cu sec. XVII). În Moldova şi Muntenia aservirea ţăranilor a cunoscut un ritm mai lent decît Transilvania. În Transilvania, aservirea ţărănimii a început în sec. XI, dezvoltîndu-se mai ales din sec. XIV. Totuşi, obştile libere au contiunat să existe (Făgăraş, Haţeg ş.a.).

În comparaţie cu Asia şi Europa Apuseană, în spaţiul geografic locuit de români apariţia şi dezvoltarea relaţiilor feudale a cunoscut o întîrziere datorită numeroaselor migraţii care s-au succedat în intervalul sec. III – XIII. Orînduirea feudală pe teritoriul ţării noastre a durat din sec. VIII şi pînă la începutul sec. XIX.

Marile migraţii declanşate la mijlocul secolului III au avut puternice consecinţe asupra teritoriilor nord-dunărene. Confruntată cu probleme militare şi economice grave, conducerea Romei hotărăşte abandonarea Provinciei Dacia (270 – 275). După retragerea aureliană populaţia daco-romană trăieşte în comunităţi săteşti, organizate în obşti teritoriale. Economia cunoaşte, în noile condiţii istorice, o suită de schimbări ce o vor marca pentru lungă perioadă de timp.

Cel mai important proces este ruralizarea vieţii economice, determinat de dispariţia oraşelor şi de efectele negative ale deselor atacuri declanşate de populaţiile migratoare. În acest context, activităţile economice de bază erau: agricultura pe suprafeţe mici, creşterea animalelor, pescuitul şi vînătoarea, la acestea adăugîndu-se şi meşteşugurile casnice care soluţionau importante probleme de existenţă.