Romanitate și creștinism

Sintem un popor prin excelenta romanic. Latinitatea constituie caracterul esential al limbii noastre, al culturii, al constiintei noastre. A fost stimulentul energiei noastre etnice, caruia ii datoram puterea de supravietuire in lupta cu cele mai potrivnice vicisitudini ale istoriei, capacitatea noastra de rezistenta, vointa de libertate si de unitate, minunata noastra renastere spirituala din veacurile mai noi, nazuinta noastra perpetua spre progres. Nu-i uitam nici un moment pe stravechii si bravii nostri inaintasi geto-daci, pe care ii mostenim prin fiinta noastra, prin strinsa legatura cu pamintul patriei noastre, - dar tocmai pentru ca ei, primind limba latina si felul de viata roman, au asimilat cu desavirsire valorile spirituale ale civilizatiei romane si ni le-au transmis intr-o neintrerupta continuitate, noi le pastram si le cultivam ca insusiri de capetenie ale neamului nostru.

Romanizarea atit de profunda si trainica a geto-dacilor reprezinta un fenomen dintre cele mai surprinzatoare pentru istoricul care nu are in vedere decit provincia traiana a Daciei, care, pina la parasirea ei sub Aurelian, n-a durat decit cel mult 170 de ani si care nici n-a cuprins intregul spatiu geto-dac, ci s-a limitat la interiorul Transilvaniei, la Banat si la Oltenia. In realitate, insa, procesul romanizarii s-a prelungit timp de secole dupa cei 170 de ani si s-a intins mult peste marginile restrinse ale provinciei, acoperind tot spatiul nostru carpato-danubian, la care in mod firesc se adauga Dobrogea. Toti geto-dacii de pretutindeni s-au facut deopotriva romani, dind nastere poporului roman, care formeaza o compacta unitate latina, in cuprinsul uneia si aceleiasi patrii.

Unii invatati apuseni, nedumeriti de acest excelent succes al romanismului tocmai acolo unde li se parea mai putin de asteptat, au caracterizat aparitia poporului nostru latin ca "o enigma si un miracol". Desigur "enigma" este in multe privinte, caci ne lipsesc atitea date elementare asupra acelor vremuri, despre care n-au ajuns pina la noi decit putine si prea sarace stiri. Dar prin "miracol" nu trebuie sa intelegem decit o exclamatie metaforica, exprimind uimirea in fata contrastului dintre maretia rezultatului: poporul roman si insuficienta cunostintelor despre conditiile care l-au produs. Cum popoarele nu se nasc din "miracole", ci din desfasurarea vietii reale, stiinta istorica se straduieste de peste un veac sa explice "enigma". S-au emis fel de fel de pareri, care isi au fiecare partea de contributie pozitiva la reconstituirea unei interpretari juste - cu exceptia nascocirilor opuse logicii si faptelor documentare, ca teza absurda a emigrarii totale a dacoromanilor in dreapta Dunarii sub Aurelian si a reintoarcerii lor in masa dupa multe veacuri in Dacia, sau ca halucinanta fantezie despre latinitatea innascuta a geto-dacilor (independenta de romanizare), contrazisa categoric de toate datele si principiile lingvistice. Ramine valabila mai presus de toate ideea, sustinuta cu deosebire de Vasile Parvan, ca neamul romanesc nu s-a format numai in Dacia, ci pe un spatiu mult mai vast, mostenind toata acea ampla romanitate orientala care se dezvoltase in provinciile romane de pe ambele parti ale Dunarii, in prelungirea Illyricului de la rasarit de Adriatica. De asemenea, este evident ca evacuarea aureliana a Daciei carpatice n-a constat decit intr-o operatie de mici proportii, restrinsa la cadrele administrative si militare si la o minoritate de bogatasi, masele de plugari si pastori dacoromani raminind pe loc. Este iarasi evident ca aceste mase, desi parasite de organele oficiale, n-au trait izolate de noua Dacie a lui Aurelian si de celelalte provincii latine la sud de Dunare. Dimpotriva, legaturile lor cu aceste provincii s-au mentinut tot timpul asidue si active, atit sub aspect politic si economic, cit si sub raport spiritual. Astfel, durata procesului de romanizare la Dunare si in Carpati nu s-a marginit la cei 170 de ani ai organizatiei provinciale din Dacia traiana, ci a durat inca mai bine de trei secole, cit a mai staruit granita imperiului roman de Dunare. Deci au fost cam cinci veacuri de viata romana omogena pe tot spatiul romanitatii orientale - de ajuns pentru a explica si consolidarea romanismului in Dacia carpatica si raspindirea sa pe toata intinderea geto-daca. Si nu am pus la socoteala intervalul de peste un secol dinainte de Traian, cind Dobrogea si alte tinuturi de la Dunarea de Jos, cu parti din Muntenia si din Moldova, se aflau sub dominatia romana inca de pe vremea imparatului August.

Cu toate aceste constatari generale, procesul romanizarii geto-dacilor, de ajuns explicat, desigur, in ce priveste durata si expansiunea sa, inca mai are nevoie de lamurire sub raportul intensitatii si trainiciei sale. Fireste, rolul factorului militar si al celui economic, rolul urbanismului si al administratiei romane, au fost de o puternica eficacitate, dar numai in limitele provinciilor, iar in Dacia numai pe durata prezentei directe a organelor oficiale. Mai departe, oricita importanta am acorda influentei de la distanta a acestor factori, n-am putea intelege cum atitea populatii numeroase de geto-daci din afara provinciei traiane ar fi putut renunta la graiul lor trac stravechi pentru a-l inlocui atit de radical cu cel latin, de care in esenta era cu totul deosebit. Un asemenea rezultat nu l-ar fi putut atinge decit o foarte perseverenta actiune de ordin spiritual, puternic patrunzatoare in adincul sufletelor, asa cum numai un factor religios ar fi fost in stare s-o exercite.

Acest factor, inerent acelor timpuri, a existat si si-a indeplinit opera progresista de transformare spirituala a lumii antice cu rezultate uimitoare. A fost crestinismul, cea mai inalta ideologie religioasa pe care a creat-o antichitatea, cu cea mai generoasa morala si cu cele mai nobile principii de solidaritate umana.