România - parteneră a Triplei Alianțe

INTRODUCERE

Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit 3 obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale.

Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale. Or, tocmai după 1878 acestea au căpătat o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri, ce s-au reflectat în

constituirea celor două blocuri politico-militare : Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia, 1882) și Antanta (Marea Britanie, Rusia și Franța, 1907).

În noile condiții diplomatice, clasa politică româneacă a conștientizat necesitatea patronajului unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță, fiind convinsă că doar în așa mod se putea face față presiunilor din exterior și asigura realizarea intereselor naționale. Pe de altă parte, și marile puteri erau conștiente de poziția strategică a României, care devenise cel mai puternic stat din Sud-Estul Europei. Chiar dacă importante teritorii locuite de români erau în afara granițelor sale, România avea o suprafață și o populație mai mare decât statele de la sud de Dunăre, iar faptul că statul român se învecina, în același timp cu două mari imperii (Austro-Ungar și Țarist), aflate în tabere ostile, constituie un argument în plus ce explică eforturile marilor puteri de a atrage sau de a păstra diplomația română de partea uneia sau alteia.

Prin prezentul referat, mi-am propus drept scop:

- Să identific contextul, cauzele și premisele ce au stat la baza deciziei României de a deveni aliat al Triplei Alianțe;

- Să analizez Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță, reacția ce a produs-o și impactul pe care l-a avut asupra evoluției statului român.

CONTEXTUL, CAUZELE ȘI PREMISELE

ADERĂRII ROMÂNIEI LA TRIPLA ALIANȚĂ

Primii cinci ani de după proclamarea independenței au constituit, din punctul de vedere al raporturilor internaționale, o experiență dură pentru România, care s-a lovit de importante dificultăți generate de marile puteri ce au demonstrat că nu intenționează să trateze România pe picior de egalitate. În cadrul Congresului de la Berlin din 1878, recunoașterea independenței statului român a fost condiționată de aplicarea de către acesta a două articole ale tratatului de la Berlin: 44 și 45 - care prevedeau acordarea drepturilor politice și civile tuturor locuitorilor României, indiferent de credințele religioase; admiterea în funcții publice; libertatea tuturor cultelor; și respectiv înfăptuirea schimburilor teritoriale cerute de Rusia. La aceste prevederi, cancelarul german Otto von Bismarck a mai adăugat o condiție, neexistentă în tratat și anume răscumpărarea de către România a căilor ferate române, construite de consorțiul Strousberg și preluate, după falimentul acestuia, de grupul bancar Bleichroder - Hansemann. Deși a fost îndeplinită până în 1880, această ultimă condiție a fost cea mai grea pentru România deoarece răscumpărarea căilor ferate s-a făcut în condiții extrem de grele pentru statul român: suma care trebuia plătită depășea de peste 3 ori capitalul investit de acționarii străini și asigura acestora beneficii uriașe într-o afacere falimentară.

O atitudine asemănătoare din partea marilor puteri, România a întâlnit și la proclamarea Regatului, în 1881, care avea o semnificație triplă: consolida poziția monarhiei, stimula lupta pentru desăvârșirea unității statale românești și asigura un prestigiu sporit în exterior. Și aici au fost formulate unele obiecții, cea mai interesantă fiind ridicată de Giers, ministrul rus de Externe, care s-a arătat nemulțumit de faptul că România tolerează pe teritoriul său activitatea unor revoluționari ruși și a condiționat recunoașterea Regatului de dovada că guvernul român „știa să-și apere vecinii de revoluție”, ceea ce însemna adoptarea unei legi care viza împiedicarea activității revoluționare a emigranților, lege ce a fost primită cu satisfacție nu doar la Sankt-Petersburg, ci și la Berlin și Viena.